Meniu

meniu

 

Ziarul Scânteia AS

meniu

 

Ziarul Scânteia AS

SCÂNTEIA As - Ziar electronic de atitudine pro-comunistă editat de Asociația Scânteia

Nr. 1 martie 2009
înapoi

A.8. Agresori şi victime în ultimul conflict arabo-israelian

Radu M.Florian

Sfârşitul anului 2008 şi începutul anului 2009 au adus din nou în atenţia lumii îndelungatul conflict din Orientul Mijlociu, unul din cele mai sângeroase şi generatoare de suferinţă umană conflicte din istoria contemporană a omenirii. După baia de sânge din Liban din 2006 a venit rândul Fâşiei Gaza să cunoască furia distrugătoare a celei mai mari puteri din zonă.

Noi, marxiştii, în calitate de inamici neîmpăcaţi ai oricărei forme de imperialism, considerăm necesar, considerăm că suntem datori să ne ridicăm în apărarea victimelor acestuia oricare ar fie ele şi oriunde ar fie ele şi să-i combatem cu fermitate pe toţi tâlharii şi asasinii imperialişti oricare ar fi ei şi în orice parte a lumii s-ar găsi. Capitalismul şi imperialismul sunt forţe nu naţionale ci internaţionale- o singură mare companie multinaţională ca Renault îşi întinde puterea asupra muncitorilor mai multor naţiuni, un singur stat imperialist îşi întinde, prin capitaliştii săi multinaţionali, puterea asupra a milioane şi milioane de oameni din lumea întreaga, de cele mai diverse naţionalităţi, aparţinând celor mai diverse “civilizaţii”, iar capitalismul imperialist luat ca sistem îşi întinde puterea asupra majorităţii covârşitoare a omenirii. De aceea atunci când ne ridicăm în apărarea Serbiei, a Iraq-ului, a Georgiei sau a Palestinei noi ne ridicăm de fapt în apărarea propriului nostru popor, făcându-ne datoria faţă de palestinienii sfârtecaţi şi ucişi de bombele sioniste noi ne facem datoria şi faţă de muncitorii români maltrataţi şi umiliţi de patronatele autohtone sau străine- nu în ultimul rând de patronate aparţinând acelor ţări care doar în ultimele luni s-au făcut vinovate de agresiuni militare directe împotriva unor popoare ce au îndrăznit să le reziste.. Lupta altora este şi lupta noastră, iar acest lucru trebuie înţeles de toţi cei care, deşi bine intenţionaţi, dornici să fie de folos poporului, au rămas, din diverse cauze, prizonieri ai concepţiilor naţionaliste înguste.

În cazul ultimului conflict din Fâşia Gaza agresorii sionişti au făcut, cum era de aşteptat, tot posibilul să facă din alb negru adică, în buna tradiţie a imperialiştilor de pretutindeni, să-şi deghizeze agresiunea în măreţul veşmânt al “luptei anti-teroriste”. În condiţiile isteriei anti-islamice globale începute încă înainte de 2001 ce poate fi oare mai nobil decât o luptă împotriva terorismului, decât o luptă cu fanaticii barbari ai Islamului? Cu o asemenea justificare este mult mai uşor să păcăleşti atât o lume întreagă cât şi propriul popor, unul care poate avea, la o adică, motivele lui de nemulţumire faţă de “elita” sa conducătoare.

Dar marea problemă a imperialiştilor sionişti, ca şi a tuturor imperialiştilor de altfel, sunt faptele. Faptele sunt cele care se ridică cu încăpăţânare împotriva încercărilor de a face din alb negru şi din negru alb, faptele sunt cele care, în cele din urmă, câştigă orice bătălie cu duşmanii lor- care sunt în acelaşi timp şi duşmanii omenirii. Faptele sunt cele care arată cât se poate de limpede că Israelul, departe de a fi angajat într-o luptă anti-teroristă cu barbarii islamişti, este de fapt el însuşi cel mai mare terorist din zonă, fiind de fapt aşa încă de la crearea sa cu 6 decenii în urmă. În cele aproximativ trei săptămâni de operaţiuni militare israeliene, aeriene şi terestre, temuţii, barbarii şi lipsiţii de orice fel de scrupule terorişti Hamas au reuşit să ucida… nu mai mult de 3 (trei) civili israelieni, în timp ce umanitariştii, nobilii şi luminaţii cruciaţi anti-terorişti israelieni, care luptă conform legilor războiului şi nu atacă niciodată în mod deliberat civili au reuşit să ucida… nu mai puţin de câteva sute de civili palestinieni! Mai précis, 940 după surse palestiniene, 300 după surse ale anti-teroriştilor israelieni înşişi. Evident că doar acest raport între victimele unora şi victimele altora are darul să răstoarne orice pretenţii sioniste, să discrediteze complet în ochii opiniei publice mondiale pe autorii lor, să arate limpede lumii întregi cine sunt criminalii şi cine sunt victimele în acest conflict. Nu mai încape nici o îndoială că adevăraţii agresori sunt cei îmbrăcaţi în uniforme militare israeliene, conduşi de clasa politică israeliană şi de burghezia imperialistă israeliană, mână în mână cu burghezie imperialistă nord-americană.

Această impresie este întărită de investigaţii efectuate la faţa locului de reprezentanţi ai unor prestigioase organizaţii precum ONU, Human Rights Watch sau Amnesty International, investigaţii care demontează o altă obişnuită scuză a oficialilor sionişti, anume aceea numărul atât de mare de civili ucişi de IDF nu se datorează de fapt IDF ci diabolic de perfizilor terorişti islamişti care se “ascund în mijlocul civililor” şi chiar, în mişelia lor, “folosesc civili drept scuturi umane”. Cu alte cuvinte, noi nu suntem de vină nici chiar atunci când suntem de vină. Numai că aceste investigaţii efectuate de organizaţii care n-au nici un interes să demonizeze pe israelieni- să ne amintim de demascarea crimelor comise de forţele ruse în Georgia vara trecută, sau de numeroasele critici la adresa fundamentaliştilor islamici- inclusiv palestinieni şi libanezi- pentru modul cum încalcă drepturile omului- , şi efectuate, în plus, în condiţiile a numeroase restricţii de tot felul impuse de israelieni, aceste investigaţii arată că israelienii mint nu o dată- când spun că luptă cu teroriştii- ci de două ori- atunci când dau pe alţii vina pentru crimele comise de ei înşişi.

Spre exemplu, în chiar prima zi a ofensivei aeriene, 27 decembrie 2008, bombele israeliene au ucis opt studenţi aflaţi în apropierea şcolii unde învăţau, şcoală aparţinând unei agenţii umanitare a ONU. Conform martorilor intervievaţi de Human Rights Watch, nu exista nici un fel de activitate Hamas în preajma acelei şcoli, nici măcar poliţia palestiniană fiind prezentă. Prin urmare, încă din prima zi a războiului se crează o puternică impresie că oficialii israelieni mint de îngheaţă apele atunci când spun că ei “nu urmăresc să ucidă civili nevinovaţi”.

Pe 28 decembrie s-a înregistrat un nou atac aerian împotriva unei ţinte clar civile, anume o moschee din tabăra de refugiaţi situată la Jabaliya, în nordul Fâşiei Gaza. Atacul a ucis cinci fiice ale lui Anwar Balousha, cu vârste cuprinse între 4 şi 17 ani. Dar probabil că uciderea civililor în moschei nu se ridică în ochii sioniştilor şi aliaţilor lor (inclusiv dintr-o parte a presei de la noi) la rangul de crimă, fiindcă religia islamică este doar una “barbară”, lipsită de “profunzimea” şi “pacifismul” celei mozaice…

Verdictul Human Rights Watch în acest caz este clar: “Moscheile sunt obiective civile, şi chiar folosirea lor în scopuri politice nu schimbă acest lucru”. Atacarea unei moschei s-ar justifica “numai dacă Israelul ar demonstra că ea era folosită pentru depozitarea de arme şi muniţii sau pentru alte scopuri militare” şichiar şi aşa Israelul ar avea obligaţia să ia toate măsurile posibile de precauţie pentru a minimaliza suferinţele civililor…”. Dar, bineînţeles, armata israeliană nu a prezentat nici măcar o singură dovadă în acest sens, lucru deloc de mirare având în vedere dispreţul suveran pe care sioniştii l-au afişat faţă de musulmani şi arabi în cei 60 de ani de existenţă a regimului lor.

O altă crimă israeliană împotriva civililor a avut loc pe 6 ianuarie 2009, când obuzele israeliene au lovit în plin, sub pretextul luptei cu “teroriştii ascunşi înăuntru”, trei şcoli ale ONU din Jabaliya, ucigând nu mai puţin de 48 de oameni. A doua zi însă, pe 7 ianuarie, o investigaţie efectuată pe teren de reprezentanţi ai ONU a concluzionat că bombardarea  şcolilor a fost total nejustificată, din simplul motiv că militanţii islamişti din zonă se remarcau în mod deosebit prin… absenţă! Christopher Gunes, purtătorul de cuvânt al agenţiei ONU pentru ajutorarea refugiaţilor UNRWA a declarat pentru agenţia France Presse că “În urma investigaţiei noastre suntem 99,99% siguri că nu existau nici un fel de militanţi şi nici un fel de activitate a lor nici în şcoli nici în împrejurimile lor.” Realitatea de pe teren a contrazis aşadar încă o dată declaraţiile solemne ale oficialilor israelieni, demascându-i în faţa lumii ca pe nişte asasini mincinoşi, plini de ipocrizie. Iar a doua zi acelaşi Chris Gunnes spunea: “Am fost autorizat să declar că, în urma unor discuţii private cu diplomaţi israelieni, aceştia au recunoscut că la Jabaliya rachetele palestiniene au fost trase din afara complexului şcolar al UNRWA, şi nu dinăuntru, ceea ce face ca toate acuzaţiile la adresa neutralităţii acestuia să-şi piardă orice temei.”

La fel ca în timpul ofensivei din Liban din 2006 alte obiective clar civile precum ambulanţele s-au aflat şi ele în “atenţia” tirurilor israeliene, după cum relevă atât Human Rights Watch cât şi Amnesty International. Astfel, conform Amnesty International, pe 4 ianuarie 2009 un avion israelian a bombardat o ambulanţă în localitatea Beit Lahiya, folosind proiectile de tip fleşetă, a căror folosinţă în zonele populate de civili este în mod universal privită ca o barbarie. Conform Human Rights Watch, care citează Semiluna Roşie Palestiniană, ambulanţa încerca să ridice o persoană rănită într-un raid precedent al aviaţiei israeliene când avionul s-a întors şi a lovit exact acelaşi loc pe care-l bombardase mai devreme. Atacul, care aduce foarte mult nu numai a atac deliberat asupra unui obiectiv civil dar şi a atac premeditat împotriva acestuia, a rănit grav doi paramedici, unul din ei, Arafa Hani Abd-al-Dayam, murind mai târziu în urma rănilor. În aceeaşi zi trei paramedici palestinieni au fost ucişi de tirurile israeliene în oraşul Gaza, în timp ce încercau să salveze doi civili răniţi aflaţi într-o livadă. Un copil palestinian de 12 ani care a avut ghinionul să se găsească în preajmă a fost de asemenea ucis. Trupurile celor patru au rămas în acel loc timp de două zile, ambulanţele trimise să le recupereze fiind la rândul lor ţinta tirurilor israeliene. Iar pe 12 ianuarie a avut loc încă un incident de acest gen, în care un tanc israelian a deschis focul asupra unui medic palestinian şi a unui paramedic ce încercau să evacueze răniţii dintr-o clădire cu 6 etaje lovită mai devreme de proiectilele IDF. Medicul, pe nume Issa Abdel Rahim Saleh, a fost ucis instantaneu în acest atac. De remarcat că în apropiere se strânseseră deja câteva ambulanţe iar cei doi purtau jachete fosforescente ce-i făceau clar vizibili pentru oricine care avea ochi să vadă… sau pentru orice militar IDF ce luptă cu teroriştii şi nu se coboară niciodată până la nivelul lor atacând civili în mod deliberat.

Atât Human Rights Watch cât şi Amnesty International au dezvălui de asemenea folosirea de către israelieni a unor arme interzise pe plan internaţional, cum ar fi, de exemplu, pe lângă proiectilele de tip fleşetă (mitralie) amintite mai sus, proiectilele cu fosfor. Conform Human Rights Watch, IDF a negat la început (ca orice bandit care se respectă), folosirea în orice circumstanţă a acestui tip de muniţie interzisă (interzisă datorită efectelor devastatoare pe care le are în contact cu corpul uman, arzând pielea, muşchii şi chiar oasele). Apoi, când dovezile au început să se mai adune, a pretins că a folosit proiectile cu fosfor numai în zone nepopulate. Pe 9, 10 şi 15 ianuarie însa, experţi militari ai Human Rights Watch au semnalat fără nici un dubiu folosirea acestora deasupra unor zone dens populate, cum ar fi oraşul Gaza sau tabăra de refugiaţi din Jabaliya. Coloana de fum în formă de meduză, specifică acestor proiectile atunci când ele explodează în aer, constituie un indiciu fără greş al folosirii lor. Iar în ziua de 18 ianuarie experţii Amnesty International care au vizitat zonele dens populate din Gaza au găsit atât proiectile (unele cu fosfor încă arzând) cât şi obuzele ce le conţinuseră înainte să le elibereze explodând în aer. Trei din aceste obuze fuseseră trase pe 15 ianuarie chiar în direcţia complexului URNWA din Gaza, fosforul rezultat din explozia lor provocând un puternic incendiu ce a distrus tone de ajutoare umanitare destinate civililor care suferiseră deja de pe urma atacurilor “eliberatorilor” israelieni.

Dacă uciderea deliberată a civililor în bombardamente aeriene sau de artilerie ne poate edifica pe deplin asupra caracterului terorist al campaniei israeliene din Fâşia Gaza, uciderea tot deliberată dar de aproape a civililor pare desprinsă din filele istoriei crimelor naziste din cel de-al doilea război mondial, sau din filele istoriei ceva mai vechi a sioniştilor, marcate de masacrele de la Deir Yassin sau Sabra si Shatila, deci din filele unei istorii pe care mulţi o consideră trecută. Dar dacă citim puţin numărul din 9 februarie 2009 al revistei americane “Time”, revistă ce în nici un caz nu poate fi bănuită de pro-islamism sau măcar de anti-sionism, vedem că această formă extremă de asasinare a civililor mai este practicată de sionişti şi în zilele noastre, fără ca prea multă lume să îndrăznească a-i compara cu naziştii. Articolul “Voices from the Rubble” (“Voci din mijlocul molozului”) prezintă astfel cazul unui soldat israelian care a ucis în mod deliberat doi copii palestinieni în localitatea Jebel al-Kashif. Detaliile, povestite de tatăl copiilor, Abed Rabu, sunt cutremurătoare. Pe data de 7 ianuarie locuitorii fuseseră avertizaţi de israelieni să-şi părăsească locuinţele. Abed Rabu şi-a luat soţia, mama şi cele trei fiice- Amal (de numai doi ani), Samar şi Suwad (de numai patru ani), cărora le-a dat să fluture un steag alb, pentru a evita orice neînţelegere din partea soldaţilor israelieni. Dar din nefericire aceştia, ca nişte adevăraţi luptători sionişti împotriva terorismului, nu aveau habar de semnificaţia steagului alb sau poate fuseseră îndoctrinaţi de superiorii lor că nu e nici o diferenţă între islamişti şi copiii cu steaguri albe. Astfel că unul din soldaţi, ieşind dintr-un tanc cu o armă de tip M-16, a tras direct într-una din fetiţele lui Abed Rabu. “Nu am înţeles ce se întâmplă- spunetatăl- am crezut că trage în aer şi apoi am văzut-o pe fetiţa mea la pământ, cu intestinele ieşindu-i în afară. Am început să ţip la soldat- “De ce faci asta?”- şi atunci el mi-a împuşcat şi celelalte două fetiţe. Soţia mea a leşinat, iar când mama mea a încercat să o tragă pe Suwad în casă soldatul a împuşcat-o şi pe ea- în piept, în umăr şi în picior.” După acest incident oribil Abed Rabu şi-a băgat toată familia în casă apoi a ieşit afară strigând după ajutor. În apropiere a zărit o ambulanţă şi s-a îndreptat spre ea. Dar israelienii nu l-au lăsat să se apropie şi l-au bătut, apoi, cu un buldozer, au distrus ambulanţa presând-o de casa lui Abed Rabu. Când au sosit reporterii Time câteva zile mai târziu sub casă se mai puteau încă vedea rămăşiţele contorsionate ale ambulanţei strivite de israelieni.

După îndelungi discuţii cu soldaţii Amed Rabu a fost lăsat să meargă la spital, dar până să ajungă acolo două dintre fetiţe (Suwad şi Amal) muriseră. Samar a fost transportată la un spital din Belgia, unde se află încă paralizată.

Durerea şi revolta mută a părintelui palestinian se văd din aceste cuvinte: “Eu nu înţeleg. Nu fac parte din Hamas şi nici fetiţele mele nu făceau parte din Hamas. De ce ne-au făcut una ca asta?”

Dincolo de paralelele absolut justificate ce se pot face între sionişti şi nazişti în ce priveşte tratamentul aplicat civililor “duşmani”, inclusiv la nivelul justificării acestor masacre (să nu uităm că naziştii vorbeau şi ei de “lupta cu teroriştii”- anume cu cei bolşevici- atunci când rădeau de pe faţa pământului satele ruse, cehe, italiene sau franceze), dincolo de paralelele de asemenea absolut justificate ce se pot face între ideologia nazistă şi ideologia sionistă (despre care am vorbit mai pe larg în lucrarea mea “Marxism, sionism şi anti-semitism” din 2007), dincolo de aceste comparaţii rămâne faptul tot mai evident că ultima ofensivă israeliană din Gaza nu poate fi atribuită, nici măcar în treacăt, tirurilor cu rachete ale Hamas asupra teritoriului israelian. Devine tot mai clar faptul că Hamas, în ciuda faptului că este, ca şi mişcarea sionistă, o mişcare burgheză, nu poartă pentru izbucnirea acestui conflict o vină egală cu cea care le revine sioniştilor.  Noi, ca marxişti, nu putem fi deloc de acord cu fundamentalismul islamic în esenţa burghez al Hamas sau altor grupări de acest gen, nu putem fi de acord cu cei care doresc conducerea Palestinei pe baza legii islamice, a unei legi care ar înlocui asuprirea naţionalăşi religioasă a arabilor de către burghezia evreiască cu cea naţională şi religioasă a evreilor şi a arabilor creştini de către burghezia arabă musulmană. Nu, nu suntem de acord cu ideologia Hamas şi o considerăm reacţionară. Dar, dat fiind faptul că burghezia palestiniană musulmană reprezentată de Hamas nu este, spre deosebire de cea israeliană, una imperialistă, noi nu putem pune semnul echivalenţei între cele două, şi, dacă în cazul unui eventual conflict SUA-Rusia am considera că nu există rău mai mare şi rău mai mic, că ambele tabere trebuiesc în mod egal combătute de proletariatul internaţional, iar pentru proletariatul celor două trebuie combătută în principal tabăra proprie, fără teama de a se expune acuzaţiilor de “pactizare cu inamicul”, în schimb în cazul conflictului Israel-Hamas o spunem cu toată tăria că există un rău mai mare şi unul mai mic, că răul cel mare este burghezia israeliană, iar burghezia palestiniană musulmană reprezentată de Hamas este în mod clar răul mai mic. Un conflict inter-imperialist SUA-Rusia ar fi un conflict cu doi agresori. Dar conflictul Israel-Hamas nu este un conflict inter-imperialist. În acest conflict avem un agresor şi o victimă. Agresorul este Israelul, Hamas, reacţionară cum e, este victima. Iar ce a făcut Hamas cu acele tiruri de rachete (a căror însăşi intenţionalitate, din cauza ineficienţei lor, este îndoielnică), ce a făcut Hamas cu tirurile sale nu poate fi privit deloc ca o provocare, ci ca un act de rezistenţă, rezistenţă atât împotriva unei ocupaţii israeliene a restului teritoriului palestinian (să ne amintim, doar în treacăt, de intensificarea activităţii israeliene de colonizare în Cisiordania- dacă în mai 2001 numărul colonilor evrei de acolo era de circa 95 000 acum el a ajuns la aproape 290 000, crescând deci de nu mai puţin de trei ori) cât şi împotriva criminalei blocade israeliene a Fâşiei Gaza impuse după victoria electorală a Hamas de acum trei ani. O blocadă care a dus la transformarea ei într-un veritabil Ghetou de la Varşovia al zilelor noastre, în care, conform unui raport al Băncii Mondiale din octombrie 2008, citat de Human Rights Watch mai funcţionează doar 2% din întreprinderile industriale existente înainte, în care numărul locurilor de muncă în industrie a scăzut de la 35 000 în 2005 la doar 840 (!) şi în care, în plus, au dispărut 40 000 de locuri de muncă în agricultură. O blocadă ce a făcut ca nu mai puţin de 80% din cei 1,5 milioane de locuitori ai Fâşiei să depindă de ajutoare alimentare şi 70% să trăiască în ceea ce banca defineşte drept sărăcie absolută- mai puţin de 467 dolari pe lună pentru o familie de 6 persoane sau mai mult. O blocadă care le convine de minune capitaliştilor evrei interesaţi de exploatarea muncii ieftine a imigranţilor, o blocadă care ne îndreptăţeşte să spunem că, aşa cum Anglia, Franţa şi Belgia nu s-au retras cu adevărat din Africa după 1960, nici Israelul nu s-a retras cu adevărat din Fâşia Gaza după mult-trâmbiţata evacuare din vara lui 2005. Să susţii aşadar, ca o soluţie la acest conflict, oprirea de către Hamas a tirurilor cu rachete “alături” de oprirea ofensivei israeliene de o sută de ori mai ucigaşe, să susţii aşa ceva este pur şi simplu incorect şi pro-sionist. Să ceri rezistenţei palestiniene, islamistă cum este ea, să oprească tirurile cu rachete e ca şi cum ai cere înfometaţilor să nu mai tragă cu rachete în cei care-i înfometează de teama ca nu cumva “marele stăpân” să nu se supere într-atât încât să le provoace înfometaţilor şi mai multă suferinţă ca înainte, e ca şi cum ai cere sătenilor ruşi să nu-i mai sprijine pe partizanii anti-nazişti de teama ca naziştii să nu-i mai şi ardă în hambare pe lângă înfometarea ce le-o “servesc” zi de zi, este o palmă pe obrazul poporului palestinian şi o încurajare- voită sau nu, dar o încurajare a agresorilor sionişti. Întoarcerea la status-quo nu va rezolva problema, numai lichidarea definitivă atât a blocadei cât şi a ocupaţiei sioniste a restului Palestinei (Cisiordania şi Ierusalimul de Est) vor rezolva situaţia, vor face ca, în sfârşit, evreii şi arabii să trăiască în pace, liniştiţi alături unii de alţii, aşa cum au visat de-a lungul timpului atât arabii progresişti cât şi evreii progresişti.

Şi, cum Israelul imperialist al vremurilor noastre nu va consimţi la aşa ceva, rămâne soluţia luptei, a luptei armate a poporului palestinian împotriva ocupaţiei şi agresiunii sioniste, a luptei armate a tuturor palestinienilor interesaţi de înfrângerea deplină a sioniştilor. De aici, şi necesitatea pentru marxiştii palestinieni de a colabora cu Hamas-ul împotriva răului mai mare- imperialismul sionist. Dacă un eventual conflict SUA-Rusia ar fi echivalentul modern al conflictului Anglia-Germania din 1914 şi ar impune ruperea totala a muncitorilor de burghezia proprie, conflictul Hamas-Israel este echivalentul modern al conflictului dintre China şi Japonia de pe vremea lui Mao, şi cere deci colaborarea marxiştilor palestinieni cu fundamentaliştii islamici gen Hamas sau Jihadul Islamic, bineînţeles nu orice fel de colaborare, ci una de pe poziţii de deplină independenţă, fără nici un fel de subordonare faţă de islamişti, una care sa asigure nu doar succesul luptei anti-sioniste ci şi să pregătească poporul palestinian pentru ziua în care burghezia proprie va fi răul cel mai mare. Nu o colaborare precum cea a comuniştilor chinezi cu burghezia chineză din 1925 care a dus la înfrângerea din 1927, ci una ca a comuniştilor chinezi cu burghezia chineză din 1937, care a dus la marea victorie din 1949.