Meniu

meniu

 

Ziarul Scânteia AS

meniu

 

Ziarul Scânteia AS

SCÂNTEIA As - Ziar electronic de atitudine pro-comunistă editat de Asociația Scânteia

Nr. 1 martie 2009
înapoi

A.9. Tineretul de azi trebuie să știe

Moto: Societatea socialistă a fost fructul unui vis. Rodul dragostei pătimaşe a oamenilor pentru adevăr şi dreptate

Realizări socialiste

Nicolae Pera

În ţară

Structura populaţiei. În anul 1948, populaţia rurală reprezenta 76,6% faţă de 23,4% populaţia urbană, ajungând în 1977 la proporţionalitatea de 52,5% faţă de 47,5% populaţie urbană.

Au avut loc schimbări fundamentale în toate planurile, compo­nen­tele şi structurile vieţii economico-sociale. În ansamblul acestor mutaţii semnificativă este, înainte de orice, evoluţia populaţiei pe medii.

Accelerarea procesului de urbanizare a avut loc în principal pe seama sporului natural al populaţiei municipiilor şi oraşelor şi a absorbţiei forţei de muncă din mediul rural, atât prin dezvoltarea loca­lităţilor existente, cât şi prin înfiinţarea unui număr de oraşe noi.

Dacă în 1950 personalul muncitor reprezenta abia 25,3% din totalul populaţiei ocupate, ponderea sa a sporit la cca. 66% în 1977, ajungând la peste 71% în 1980.

Evoluţia populaţiei în funcţie de studii: în 1950, numărul mediu de ani de instrucţie pe o persoană a fost de 4,9 ani; în anul 1977, durata medie de instruire s‑a ridicat la peste 10 ani!

Numărul absolvenţilor diferitelor şcoli în decursul celor peste trei decenii de construcţie socialistă a sporit de la 6,1 clase pe absolvent în 1950, la aproape 12 clase în 1977, ceea ce situa ţara noastră în rândul celor mai dezvoltate ţări din punct de vedere al gradului de instruire a forţei de muncă.

Investiţiile. Încă în plină luptă cu forţele reacţiunii, în plină confruntare cu foametea şi sărăcia de după război, s‑a trecut la industrializarea ţării, cale unică şi sigură de ridicare a prosperităţii ţării şi de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă ale maselor. În această direcţie fundamentală au fost orientate consecvent şi sistematic, în anii construcţiei socialiste, toate resursele materiale şi băneşti ale societăţii.

Alocarea unei rate înalte pentru fondul de acumulare a deter­minat creşterea mai rapidă a volumului absolut al venitului naţional, ceea ce a atras după sine şi amplificarea ritmului de creştere a fondului de consum.

Industria. Conform cu „Enciclopedia României”, producţia in­dustrială pe cap de locuitor era de 14 ori mai mică decât în S.U.A., de aproape 12 ori ca în Anglia şi de aproape 9 ori faţă de Germania…

Producţia industrială în ansamblul ei nu mai reprezenta, la eliberarea ţării, decât 40–50 la sută din nivelul antebelic…

Datorită efortului intens şi sistematic depus de întregul nostru popor, România a devenit, în numai câteva decenii, o ţară industrial-agrară cu o industrie puternică în plină dezvoltare şi moder­nizare… În dezvoltarea producţiei industriale, ritmuri deo­sebit de înalte au înregistrat ramurile de bază – metalurgia, construcţia de maşini, chimia.

Datele statistice relevă că, dacă în 1950, decalajele la producţia pe locuitor dintre ţara noastră şi o serie de ţări dezvoltate erau de regulă de 4–14 ori, în anul 1980 s‑a realizat atenuarea simţitoare a acestora şi chiar eliminarea lor, într-o seamă de situaţii. Ritmurile rapide de dezvoltare a industriei ne‑au permis să ne aliniem ferm în ceea ce priveşte producţia pe locuitor în rândul ţărilor cu nivel mediu de dezvoltare economică şi, în multe privinţe – oţel, maşini unelte, utilaje, îngrăşăminte chimice, mase plastice, fire şi fibre sintetice, ulei, zahăr etc. – să atingem chiar nivelul producţiei pe locuitor din ţările avansate economic (…).

Creşterea cantitativă a producţiei a avut loc concomitent cu îmbunătăţirea calitativă simţitoare a structurii sale. Astfel, oţelurile carbon de calitate şi slab aliate au reprezentat peste 50 la sută din producţia de oţel a anului 1980, faţă de 42 la sută în 1975 şi 32 la sută în anul 1970.

O atenţie sporită s‑a acordat fabricaţiei oţelurilor de înaltă calitate: oţeluri inoxidabile şi refractare, pentru subramurile de vârf ale industriei construcţiilor de maşini – aeronautică, construcţia de centrale atomice etc.

S‑a ajuns astfel ca industria construcţiilor de maşini să asigure circa 80 la sută din necesarul de maşini, utilaje şi instalaţii ale economiei naţionale, faţă de circa 50 la sută în anul 1950…

Agricultura. Pentru tineretul nostru este important să vedem de unde am pornit…
Despre starea deplorabilă a agriculturii antebelice, „Enciclo­pedia României” relatează lapidar:

„În 1938, rămâne adevărat ceea ce a scris I.G. Duca în 1902: «Trebuie căutată soluţia chestiei agrare în ameliorarea soartei ţăranilor. În regiunea Mississippi, cu munca pe două zile, un negru îşi poate cumpăra o pereche de ghete, iar la noi un ţăran ar trebui să muncească 45 zile… Când o familie rurală, în trei sferturi de ţară, are un venit anual mijlociu brut de circa 7.000 lei şi, uneori, chiar mai redus, până la 2.000 lei; când sunt 37% din gospodăriile rurale care nu au nici măcar o vită trăgătoare, este de prisos a‑i demonstra foloasele motoculturii sau ale luminatului cu electricitate… Atunci când sute de familii de abia au, acum, după 20 de ani de la expro­priere, câte 2 sau 3 pogoane pe care sunt forţaţi să cultive mai multe feluri de plante, fără îndoială că cei mai inimoşi agronomi şi cele mai frumoase loturi demonstrative nu vor avea decât un rezultat fără importanţă, producând în schimb o mare cheltuială statului.»” (Vol. III, pag. 223, 224).

„Chestiunea agrară” şi‑a găsit deplină şi definitivă rezolvare odată cu trecerea la organizarea pe baze socialiste a agriculturii, înfăptuită încă din anul 1949.

… O direcţie esenţială în dezvoltarea intensivă a agriculturii României a constituit‑o creşterea gradului de mecanizare a lucrărilor agricole.
După încheierea cooperativizării, în anul 1962, producţia agri­colă a crescut într-un ritm impresionant. Astfel, dacă în intervalul 1951–1965, deci în 15 ani, producţia globală agricolă a sporit doar cu 93 la sută, în anul 1977, deci după circa un deceniu, când s‑a trecut hotărât la crearea unei agriculturi complexe şi tot mai intensive, nivelul producţiei era mai mare de aproape 3,4 ori ca în 1950.

În perioada 1951–1977, producţia agricolă a sporit cu un ritm mediu de 4,6 la sută, faţă de numai 1 la sută în perioada 1929–1938. În anii următori, până în 1985, producţia globală agricolă a înregistrat un ritm mediu anual de peste 5 la sută, unul dintre cele mai înalte ritmuri din lume, pe care multe ţări nu‑l înregistrează nici în domeniul industriei…

Comerţul exterior. În „Enciclopedia României” este înfăţişată o situaţie cât se poate de limpede: „Exportul produselor agricole vegetale şi animale a constituit întotdeauna principalul «post» din exportul ţării noastre… Valoarea exportului producţiei exploată­rilor agricole şi celor înrudite se ridică la 37 la sută. Restul din valoarea totală a exportului este dat de lemn şi de produsele petrolifere. Abstracţie făcând de petrol, industria propriu-zisă nu înregistrează aproape nimic la export.”

Faţă de această stare de lucruri anormală, diriguitorii din acea vreme invocau patetic: „În schimbul internaţional, agricultura este specialitatea noastră… multă vreme încă puterea noastră econo­mică va sta în agricultură.” (Vol. III, pag. 295).

Industrializarea şi dezvoltarea fără precedent a agriculturii au determinat mari mutaţii în structura economiei naţionale şi în evoluţia comerţului nostru exterior… S‑a remarcat o puternică inten­sificare a participării României socialiste la diviziunea inter­na­ţională a muncii, lărgindu‑se considerabil volumul comerţului nostru exterior (până în anul 1977 el a crescut de 26 de ori, faţă de 1950).

Numărul ţărilor cu care România întreţinea relaţii economice – comerciale şi de cooperare – a crescut de la 29 în 1950, la peste 140 în 1978.
În perioada 1951–1977, exportul total a crescut de 27 de ori, de la 1,27 miliarde lei valută, la aproape 35 miliarde lei valută.
Structura importului pe grupe de mărfuri demonstra clar accentuarea proceselor calitative tipice ţărilor cu o economie modernă, eficientă.

Venitul naţional. Potenţialul industrial minor, dotarea tehnică slabă, starea precară în care se afla agricultura României burghezo-moşiereşti determinau o creştere extrem de lentă a venitului naţional. Este binecunoscut faptul că venitul naţional pe locuitor dinainte de război înregistra în ţara noastră abia 80 de dolari, nivel ce situa România pe ultimele locuri în statisticile internaţionale. „Enciclopedia României” conţine şi în această privinţă mărturii revelatoare: „Economiştii străini, calculând venitul naţional al diferitelor ţări europene, au stabilit că venitul mediu pe cap de locuitor în anii 1925–1934 – exprimat în dolari de o putere de cumpărare unificată – este maximum pentru Anglia şi minimum pentru România. România este astfel depăşită în nivelul venitului naţional chiar şi de ţări sărace…“. (Vol. IV, pag. 879). Trecerea mijloacelor de producţie în mâinile poporului a creat premisele pentru sporirea rapidă a venitului naţional prin valorificarea superioară a resurselor materiale ale ţării. Efortul susţinut de industrializare a ţării, pe baza celor mai noi cuceriri ale progresului tehnic contemporan, a asigurat o bază trainică amplificării accelerate a venitului naţional.

La începutul deceniului opt, România înregistra un venit naţional pe locuitor de numai 500–600 dolari, ajungând în anul 1975 la 1.000 dolari, ceea ce corespundea unui produs naţional brut pe locuitor de circa 1.250 dolari, parametru ce situa ţara noastră în grupul superior al ţărilor în curs de dezvoltare.

Pârghia esenţială în creşterea rapidă a venitului naţional a constituit‑o sporirea susţinută a productivităţii muncii sociale.
Perioada 1971–1975 a constituit momentul de cotitură când, pentru prima oară, ritmul de creştere a venitului naţional l‑a devansat pe cel al produsului social.

Nivelul de trai: Ce spune „Enciclopedia României”? „Populaţia rurală şi aceea de la periferia oraşelor se află într-o stare materială extrem de precară. Mortalitatea este foarte ridicată. Boalele sociale au luat o întindere îngrijorătoare… Chiar dacă ar fi doctori în sate şi chiar dacă ar da consultaţii gratuite, şi încă efectele ar fi reduse când, bolnavi din lipsă materială, nu pot nici să se hrănească cum se cade, nici să cumpere medicamente, nici măcar să urmeze o anumită igienă etc.…

Din 3.078.820 locuinţe rurale, un milion sunt case de pământ (subl. aut.), iar 100.000 bordeie (adică îngropate în pământ). Din cele trei milioane de locuinţe, 600.000 au simple bucăţi de geam fixate în pereţi, iar 800.000 sunt acoperite cu trestie sau cu paie şi, în fine, două milioane nu au podea. Dacă aceasta este situaţia generală, socotind că sunt regiuni cu standard de viaţă mai ridicat, se poate uşor vedea că avem regiuni întinse în stare de mare mizerie. Şi acum câteva cifre asupra alimentaţiei populaţiei noastre în 1937: consumul de carne anual pe locuitor: 3,4 kilograme, iar grâu 323 grame pe zi”. (Vol. III, pag. 223, 224).

Trecerea, mai întâi, a întregii puteri politice şi apoi a tuturor bogăţiilor ţării în mâinile celor ce muncesc a deschis perspectiva unei vieţi noi, pentru toţi locuitorii ţării.

În ceea ce mă priveşte, am fost martor… când poporul întreg s‑a ridicat ca un singur om, muncind din răsputeri, cu convingerea că pentru el şi numai pentru el munceşte. După trei decenii şi jumătate de la eliberare, roadele acelei munci neobosite s‑au văzut din plin pe toate planurile bunăstării oamenilor muncii:
– în perioada 1951–1977 veniturile globale ale populaţiei au sporit de peste 8,6 ori;
– veniturile globale ce revin în medie pe o familie au sporit de aproape 5,8 ori;
– în 1978, retribuţia medie netă era de 6,1 ori mai mare ca în 1950;
– veniturile din retribuirea muncii personalului muncitor au sporit în perioada 1951–1977 de la 10,1 miliarde la 153,5 miliarde lei;

Creşterea rapidă a producţiei industriale şi agricole, sporirea veniturilor reale ale populaţiei, îmbunătăţirea simţitoare a fondului de marfă, au determinat însemnate modificări cantitative şi calita­tive în consumul populaţiei de bunuri alimentare şi nealimentare, precum şi de servicii, relevând un progres substanţial în satis­facerea necesităţilor materiale şi spirituale ale întregului popor.

Creşterea veniturilor populaţiei a determinat şi accentuarea tendinţei spre achiziţionarea de bunuri de folosinţă îndelungată. De asemenea, un element esenţial al creşterii nivelului de trai al poporului nostru îl constituie CONSTRUCŢIA DE LOCUINŢE, domeniu în care s‑au înregistrat progrese chiar uimitoare în anii socialismului, astfel:
– numărul de locuinţe date în folosinţă la 1.000 locuitori a atins un asemenea nivel încât la acea vreme depăşea valorile din unele ţări dezvoltate.

Ridicarea gradului de instrucţie şi a nivelului cultural-educativ al populaţiei, dezvoltarea multilaterală a personalităţii umane au constituit componente majore ale creşterii nivelului de trai al oamenilor muncii din România.

Tineretul de azi trebuie să ştie că:
– numărul de elevi la 10.000 locuitori a crescut de la 1.060 în 1938/ 1939 la 2.004 în 1976/1977, iar numărul studenţilor de la 17 la 82;
– încă din 1948 s‑a introdus gratuitatea învă­ţă­mântului de toate gradele.
– …în perioada 1951–1977 cheltuielile pentru învăţământ, acope­rite de la buget, au totalizat peste 178 miliarde lei; în 1977 aceste cheltuieli erau de aproape 12 ori mai mari decât în 1950.

În aceeaşi perioadă, 1951–1977, pentru dezvoltarea bazei mate­riale a învăţământului s‑au investit circa 24 miliarde lei.

Finanţarea de către stat a învăţământului, instituirea unui larg sistem de burse au asigurat condiţii ca fiii tuturor oamenilor muncii să aibă acces la învăţământul de toate gradele. În anul şcolar 1943/1944, de exemplu, din 20.642 de studenţi, numai 58, respectiv 0,3 la sută, proveneau din familii de muncitori. !??!

Comparativ cu anul 1938, în 1977 numărul caselor de cultură şi al căminelor culturale sporise de 2,4 ori, al cinematografelor şi instalaţiilor cinematografice – de 18 ori, al teatrelor şi instituţiilor muzicale – de 7,4 ori, al bibliotecilor publice de peste 41 de ori; numărul muzeelor a sporit de 4,6 ori.

În 1976, la 100 locuitori reveneau 367 exemplare de cărţi, faţă de 51 în 1938; la reviste – 697 exemplare, faţă de 284 în anul 1949.

… Un parametru important al standardului de viaţă al unui popor este şi asistenţa medicală, domeniu în care România socialistă a înregistrat de asemenea progrese impresionante. Baza materială şi de cadre a cunoscut o asemenea dezvoltare încât la acea vreme era comparabilă cu cea din ţările dezvoltate.

Rezultatul sintetic al măsurilor de îmbunătăţire a condiţiilor de muncă şi viaţă ale populaţiei şi al acţiunilor sanitare cu caracter profilactic şi curativ s‑a concretizat în reducerea mortalităţii generale şi a mortalităţii infantile; într-un cuvânt, creşterea duratei medii de viaţă a populaţiei, care a sporit de la 42 de ani, cât era în 1932, la aproape 70 de ani în perioada 1964–1976, nivel apropiat de ţările dezvoltate economic.

Un pas însemnat pe calea creşterii nivelului de trai al oamenilor muncii, a fortificării stării lor de sănătate, l‑a constituit trecerea, de la 1 ianuarie 1978, la reducerea treptată a duratei săptămânii de lucru, la 44 de ore…

În Bucureşti

Pentru orice cetăţean al României, Bucureştiul nu reprezintă doar o localitate ca toate celelalte. El este un autentic simbol al muncii şi culturii, al urbanizării, însoţite de toate aspectele de confort şi bunăstare materială şi spirituală specifice vieţii moderne, într-un cuvânt, al civilizaţiei. El este o emblemă a unei ţări întinerite, respirând prin toţi porii aerul pur al libertăţii şi independenţei.

…Oraşele trăiesc o viaţă tumultuoasă, sunt însufleţite de impulsurile prezenţei creatoare a omului. Bucureştiul anilor noştri – oraş pe care înnoirile socialismului (unii îi spun, acum, „perioadă de tristă amintire”) l‑au transformat fundamental…

Titan, Balta Albă, Drumul Taberei, Militari, Pajura, Colentina, Berceni etc. nu apar în vechile ghiduri ale oraşului, nici în fotografiile îngălbenite de vreme ce păstrează imaginea Bucureştiului de odinioară. Aceste cartiere, adevărate „oraşe-n oraş”, ca şi multe altele mai vechi dar răscolite din temelii de prefacerile socialiste ce au făcut un nou Bucureşti, ca şi miile de edificii arhitecturale, care i‑au conferit o altă personalitate, aceea a cutezătoarelor verticale, nu existau cu ani în urmă. Acestea sunt astăzi cea mai grăitoare metaforă a unei realităţi urbanistice de un dinamism (înregistrat atunci) fără precedent.

Obiectivele principale erau atunci refacerea industriei şi, în ritmuri fără precedent, crearea unei noi industrii, capabilă să asigure – ca în întreaga ţară, de altminteri –ridicarea unei noi societăţi, fără asemuire cu tot ce exista până atunci în istoria patriei.

Vechile citadele ale muncii din toate colţurile Capitalei s‑au extins şi modernizat – „23 August”, „Vulcan”, „Griviţa Roşie”, „Timpuri Noi”, „Laromet”…
…S‑au făurit noi şi vaste platforme industriale ca: platforma Bercenilor, cu marea Întreprindere de maşini grele (I.M.G.B.), plat­forma plat­forma Pipera, cu ultramodernele avanposturi ale electronicii şi automa­tizării, platforma Dudeşti, cu întreprinderile chimiei, plat­forma Militari şi atâtea altele. Trebuie spus cu mândrie că în 1977, producţia industrială a Capitalei a fost de 46 de ori mai mare decât în anul 1938!

Electrotehnica, electronica şi automatica au produs în 1977 de 168 ori mai mult decât în 1950. În perioada scurtă 1976–1977, au fost puse în funcţiune 131 noi capacităţi industriale…

La toate acestea trebuie adăugate şi monumentalele edificii social-culturale sau de servire a populaţiei – de la „Casa Scânteii” la Sala Palatului şi Teatrul Naţional; de la complexul expoziţional din Piaţa Scânteii; marile hoteluri: „Intercontinental”, „Dorobanţi”, „Parc” şi „Modern”, la marele şi modernul Spital clinic universitar, la numeroasele case de cultură şi cluburi, răspândite pe întreg cuprinsul municipiului…

În perioada 1951–1977, s‑au dat în folosinţă 3.373 săli de clasă, 133.000 de locuri în învăţământul de cultură generală, 37 de cămine studenţeşti cu 18.338 de locuri (Grozăveşti a devenit un autentic „orăşel al studenţilor”), iar în perioada 1965–1977 numărul locurilor în grădiniţe a crescut de la aproape 20.000 la peste 40.000. Aşa a fost posibil ca o treime din populaţia oraşului să fie cuprinsă în diferite forme de învăţământ. În aceeaşi perioadă postbelică au fost date în folosinţă pe teritoriul Bucureştiului 400.000 de apartamente, devenind „oraş cu geometrie variabilă”, ceea ce a îngăduit ca mai mult de jumătate din populaţie să se mute în locuinţe noi, incomparabile pe planul confortului cu tot ceea ce a fost în trecut.

Una dintre realităţile anilor de mari realizări înscrise pentru tot­deauna în cronica de aur a istoriei naţionale o constituie ritmul trepi­dant în care s‑au înfăptuit marile obiective ce marchează cu strălucire o epocă de necontenit progres, de neasemuită glorie. Trans­făgărăşanul, Porţile de Fier, Canalul Dunăre – Marea Neagră, complexul rutier şi feroviar Feteşti–Cernavodă, sutele şi sutele de uzine moderne, procesul de modernizare şi sistematizare radicală a Bucureştiului, noua înfăţişare a oraşelor şi satelor patriei ilustrează uriaşa vocaţie constructivă a naţiunii române, care a dat o nouă dimensiune timpului, a impus în conştiinţa întregii lumi modelul românesc de făurire, cu poporul şi pentru popor, a destinului naţional.

…Între asemenea opere monumentale ce vor dăinui peste veacuri, stă înscrisă, la loc de cinste, şi amenajarea complexă a Dâmboviţei. Unul dintre cei implicaţi în înfăptuirea acestui proiect a fost dr. ing. Adrian Găzdaru (…)

Amenajarea complexă a râului Dâmboviţa

Dâmboviţa a avut o influenţă constantă asupra dezvoltării econo­mice şi urbanistice a Bucureştiului, oraşul şi râul condiţio­nându‑şi destinul. Râul a asigurat timp de secole apa necesară unei colecti­vităţi în continuă creştere, a pus în mişcare salba de mori, dar a şi inundat cartiere întregi prin revărsările devenite periodice. Pentru a se evita asemenea calamităţi, încă de la sfârşitul secolului al XVIII‑lea s‑a pus problema unei lucrări hidrotehnice care constă în devierea, în cazul viiturilor, a apelor Dâmboviţei şi Ciorogârlei. S‑a realizat astfel marele canal de la Lunguleţu, una dintre primele lucrări de acest gen în zona Capitalei. Dar inundaţiile au continuat, cele mai puternice fiind acelea din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, fapt care a determinat luarea primei măsuri radicale: regularizarea cursului pe porţiunea cuprinsă între Grozăveşti şi Mihai Bravu, lucrare extinsă ulterior până la Ciurel şi apoi până la Glina. La 100 de ani de la prima regularizare a Dâmboviţei bucureştene, s‑a realizat o transformare calitativă – amenajarea complexă a râului, amplă lucrare care răspunde cerinţelor de astăzi şi de mâine ale Capitalei patriei.

Elementele distincte ale proiectului devenit realitate luminoasă a Bucu­reştiului au transformat radical traseul râului şi au revoluţionat opera de modernizare şi sistematizare a Capitalei, integrându‑se armonios în aceasta. Efectele acestor amenajări se resimt în îmbunătăţirea microclimatului oraşului, în realizarea unui aspect estetic deosebit de‑a lungul întregii Dâmboviţe, în folosirea pentru agrement a râului – inclusiv navigaţia de agrement.

Amenajarea Dâmboviţei are efecte multiple asupra oraşului şi asupra zonei mediane a acestuia, prin transformările aduse atât cadrului urban, cât şi celui natural. Un alt efect major al acestei amenajări, resimţit direct de locuitorii oraşului, este acela al îmbună­tăţirii elementelor componente ale mediului înconjurător Principalele efecte benefice ale amenajării complexe a râului Dâmboviţa asupra oraşului le resimte orice locuitor al Bucureştiului, dar prima şi cea mai mare amenajare, în partea de nord-vest a oraşului, este Lacul Dâmboviţa, lac de acumulare cu o suprafaţă de cca. 220 ha, reprezentând cea mai mare oglindă de apă de pe teritoriul Capitalei.

Efectele utilitare ale amenajării acestei mari concentrări de apă sunt multiple: asigurarea debitului de apă curată necesară primenirii bazinelor realizate de‑a lungul Dâmboviţei, prevenirea inundării unor porţiuni din oraş, prin atenuarea viiturilor, construirea unei rezerve de apă pentru folosinţele industriale din zonă, precum şi producerea de energie electrică cu ajutorul unei microhidrocentrale. Dar cel mai important efect este, fără îndoială, cel social, prin faptul că între câteva mari cartiere noi ale oraşului, Militari-Drumul Taberei şi Giuleşti-Crângaşi, se realizează o importantă zonă de agrement, constituită din parcurile din jurul lacului, ştranduri, terenuri de sport – şi o serie de dotări orăşeneşti…

Drum liber visurilor noastre

În peretele de granit al dispeceratului central din Piaţa Unirii, loc de unde competenţa conduce întreaga viaţă a metroului din Bucureşti, câteva plăci de marmură marchează datele esenţiale pentru reţeaua metroului de pe malul Dâmboviţei. Erau (…) săpate în marmură cuvintele lui N. Ceauşescu adresate constructorilor metroului la inaugurare.

Cuvinte înălţătoare care cuprind preţuirea muncii pentru ţară, îndemnul înflăcărat de a împodobi necontenit pământul patriei cu noi splendori…

Ele i‑au însoţit necontenit pe minerii din adâncuri, pe specialiştii în betoane, ori în finisări, pe constructorii de utilaje şi echipamente destinate metroului, pe arhitecţi şi proiectanţi, stimulând energiile, efortul de creaţie, cutezanţa şi dorinţa fierbinte de autodepăşire.

Astfel şi numai astfel metroul din Bucureşti a devenit o realitate palpabilă, înscriindu‑se printre zidirile fundamentale ale României…

În viaţa multimilenară a unui popor, 45 de ani trec aproape neobservaţi, ei sunt aidoma unui strop de apă într-un ocean. Pentru viaţa şi destinul poporului român, însă, cele peste patru decenii de regim socialist înseamnă extrem de mult, acestea reprezintă o etapă importantă în afirmarea poporului român, ca singurul stăpân pe munca sa, pe destinele sale, o etapă hotărâtoare în făurirea unei vieţi demne şi prospere. Acest lucru îl dovedeşte însăşi evoluţia multiplilor indicatori statistici din care am exemplificat câţiva.

În perioada socialismului s‑au înfăptuit în ţara noastră, în toate sectoarele de activitate, importante şi mari progrese…

Într-un răstimp relativ scurt, dar ascendent, s-au înregistrat în România atâtea prefaceri şi realizări, că privind te miri cum spaţiul cu coordonatele sale verticale şi orizontale le încape pe toate.
Eforturile şi izbânzile destinate să schimbe faţa ţării sunt evidente pentru orice minte neaservită…
Întreaga ţară a crescut cu o viteză de vegetaţie luxuriantă…

Societatea socialistă a fost fructul unui vis. Rodul dragostei pătimaşe a oamenilor pentru adevăr şi dreptate.

A avut desigur şi imperfecţiuni, căci s‑a smuls dintr‑o societate bolnavă, dintr‑o lume schiloadă şi rea. Nu toate efectele acestei eredităţi au putut fi înlăturate... Dar socialismul a apărut de asemenea din speranţă. Pe chipul său flutură toate marile aspiraţii şi tot entuziasmul omenirii.

Nu sunt singurul om care şi‑a schimbat, în anii socialismului, preocupările şi năzuinţele, visând la ceea ce n‑aş fi putut să visez altădată, izbândind de zece ori mai mult, faţă de cât aş fi cutezat să visez în alte condiţii.

Mă gândesc, atunci când spun asta, la toţi cei care au escaladat, victorioşi, treptele înalte ale cunoaşterii, devenind – din simpli ţărani – muncitori de înaltă calificare, ingineri, medici, profesori, cercetători etc. Mă refer la toţi cei care şi‑au schimbat în acei ani nu numai condiţia socială, şi‑au schimbat deopotrivă condiţia umană, au îmbogăţit‑o, dându‑i noi valenţe prin victoriile lor atestate de viaţă…

Sunt mulţi, sute de mii, milioane… 

Câteva obiective economice realizate în România Socialistă
(1948–1989)

  • Uzina de strunguri Arad (1948);
  • Uzinele „Electroputere” Craiova;
  • Casa Scânteii;
  • Uzina „Autobuzul” Bucureşti;
  • Uzinele „Steagul Roşu” din Braşov (1954);
  • Hidrocentrala Sadu V începe să producă energie electrică (1955);
  • Termocentrala de la Paroşeni;
  • Centralele de la Borzeşti şi Sângeorgiu de Pădure;
  • Institutul de fizică atomică din Bucureşti (1956);
  • Punerea în funcţiune a liniilor electrice de înaltă tensiune Roman–Piatra-Neamţ,
  • Roman–Iaşi şi marea arteră din sistemul energetic al Moldovei,
  • Borzeşti–Bacău–Roman–Bicaz;
  • Fabrica de fibre sintetice de la Săvineşti (1960);
  • Linia electrică de înaltă tensiune Focşani–Buzău–Ploieşti;
  • Sala Palatului Republicii;
  • Fabrica de mobilă de la Pipera (Bucureşti) – 1961;
  • Fabrica de sticlărie de la Sighişoara;
  • Uzina de anvelope „Danubiana”;
  • Întreprinderea de piese radio şi semiconductori de la Băneasa;
  • Combinatul avicol Crevedia;
  • Centrala electrică de la Luduş;
  • Hidrocentralele Roznov I şi II şi centrala de termoficare „23 August” din Bucureşti;
  • Centrul de calcul economic şi de cibernetică economică din Bucureşti;
  • Construirea marelui aeroport internaţional de la Otopeni.