Meniu

meniu

 

Ziarul Scânteia AS

meniu

 

Ziarul Scânteia AS

SCÂNTEIA As - Ziar electronic de atitudine pro-comunistă editat de Asociația Scânteia

Nr. 9; iulie - august 2010
înapoi

A.2.Virgil Zbăganu - primul martir al mişcării muncitoreşti şi comuniste din România in perioada  postdecembristă

Inginerul Virgiliu Zbăganu este recunoscut ca inițiatorul, la 22 iunie 1991, a Comitetului Naţional de reorganizare a PCR, un act de mare curaj la acea vreme, curaj pe care l-a plătit cu viața un an mai târziu. Astăzi comitetul pe care l-a creat își continuă activitatea prin fratele său, Gheorghiță Zbăganu, și ceilalți tovarăși care l-au reactivat pe 27 martie 2010 dându-i o nouă viață. 

Biografie
Virgiliu Cătălin Zbăganu s-a născut la 10 iunie 1954 în oraşul Lugoj, judeţul Timiş. Era al treilea copil al familiei. Părinţii erau Gheorghe Zbăganu,  psiholog şi Marghioala Zbăganu  învăţătoare

În 1961 familia s-a mutat la Bucureşti. Cu un an înainte, în 1960, tatăl familiei reuşise să obţină, prin concurs, un post de cercetător stagiar la Institutul de Psihologie al Academiei Române, cu sediul pe strada Frumoasă (astăzi clădirea a fost retrocedată). Fiind o familie cu situaţie locativă grea, institutul i-a repartizat un apartament cu trei camere dintr-un bloc nou construit pe Calea Griviţei.

Şocul schimbării l-a afectat pe Virgil Zbăganu, Gili cum ii spuneau apropiaţii. În provincie erau „cineva”: copiii lu' tovarăşa învăţătoare şi se bucurau de un statut special. În Bucureşti erau nimeni, fără prieteni şi cunoscuţi. În 1990 scria „Visagul este patria mea. Am fost exilat în urmă cu treizeci de ani într-un Bucureşti ostil, de asfalt şi fum, în care noaptea nu se văd stelele”.

Şcoala generală a facut-o la „Şcoala elementară nr. 3” de pe bulevardul Nicolae Titulescu între anii1961 şi 1969. Aceasta şi-a păstrat numărul şi astăzi :”Şcoala Generală nr. 3”. Pe atunci era infestată de bande de huligani („golani”) care terorizau copiii cerându-le bani sau alte favoruri însă el nu a avut mari probleme cu indivizii aceia. Ştia, instinctiv, să se poarte cu ei. În afară de primul an, clasa I-a, când a obţinut premiul doi, în toţi ceilalţi, până în clasa a VIII-a, numai premiul întâi. Avea note mari la toate materiile dar era excelent la fizică. Pe atunci nu se făceau olimpiade la fizică pentru elevii din şcoala generală. Existau asemenea concursuri, dar numai pentru liceeni. Din clasa a V-a a studiat limba franceză dar pentru care nu avea o pasiune deosebită.

În perioada şcolii generale a fost trimis de tată, împreună cu fraţii mai mari, la Palatul Pionierilor unde a studiat vioara. Bineînţeles că pe gratis – pe atunci nu se inventaseră meditaţiile sau cursurile plătite. Nu a făcut o pasiune pentru vioară  dar experienţa i-a prins bine la şcoală; notele muzicale nu îi puneau probleme şi a căpătat gusturi ferme în materie de muzică.

Ca toţi copiii, în clasa a III-a a fost făcut pionier. Prilej de mîndrie care l-a ţinut cîteva zile. Toată lumea îi admira splendida lui cravată roşie.

În clasa a VIII-a  a fost făcut utecist. Uteciştii reprezentau elita clasei a VIII-a. Virgil luase lucrurile în serios, studiase statutul UTC şi mai târziu va veni şi cu propriile sale idei.
În anul1969 a intrat la liceul „Ion Neculce” aflat lângă Primăria de azi a sectorului I. Era un liceu bun şi cel mai apropiat de casă. Spre deosebire de ceilalţi colegi, şi-a ales ca a doua limbă străină rusa, prima fiind franceza. Cei care şi-au ales limba rusă ca a doua limbă străină abia de formau o grupă de zece copii, adunaţi din toate clasele a IX-a din liceu. Pe lângă cele două limbi învăţate în liceu în acea perioadă a mai  învăţat engleza şi spaniola prin cursurile ce se făceau la televizor şi la radio. Aşa că la absolvirea liceului se descurca satisfăcător în cele patru limbi.

Deşi îi plăcea fizica, materiile pe care le lua în serios erau ştiinţele sociale: economia politică, în cl. a-X-a;  socialismul ştiinţific într-a-XI-a;  filosofia şi psihologia într-a XII-a. Din clasa a X-a discuta cu profesorul de ştiinţe politice ( Ţurlea, un ardelean mititel şi serios, mort în 1999. Spre cinstea lui, nu s-a lepădat după 1989 de marxism.) de la egal la egal. De aceea în clasa a X-a a fost ales secretar UTC pe liceu, responsabil cu propaganda. El a înţeles că i se dă mînă liberă şi s-a avântat în munca politică. A făcut o gazetă de perete unde traducea diverse materiale scoase din presa comunistă internaţională (dar nu din Scânteia) , mai ales din „Morning Star”, „Pravda” şi „Granma”. Era fascinat de America Latină. Atunci l-a descoperit pe Che Guevara – asasinat în Bolivia, pe când Virgil era  în clasa a VII-a – şi a început să îşi clarifice ideile legate de socialism. La gazeta de perete a organizaţiei UTC „Ion Neculce” era în centru portretul lui Che Guevara şi nu al lui Ceauşescu.

În 1971, toamna, a început scandalul   Cel care răspundea de activitatea UTC pe şcoală, profesorul de ştiinţe sociale Ţurlea, era din ce în ce mai speriat. Virgil Zbăganu scrisese un articol în care milita pentru lupta de clasă împotriva noii ,,burghezii proletare”. Apoi punea în discuţie rolul UTC-ului. Ce rost are, spunea el, ca toţi elevii să fie utecişti? Asta nu duce decît la diluarea ideii comuniste. Majoritatea elevilor erau apolitici, în cazul în care nu erau chiar „anti” – aveau plete, umblau în blugi, detestau tot ce e din Est şi priveau cu invidie la cei din „Vest”, unde era raiul, după părerea lor. Propunea ca intrarea în UTC să fie facultativă, iar organizaţia UTC pe liceu să fie independentă de cea de partid. Se pare că era prea mult!

O echipă de investigaţii condusă de un activist de la Comitetul Central a sosit în liceu să corecteze ,,ereziile” lui Virgil. La gazeta de perete nu era poza cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu, printre articole nu era niciunul din Scînteia sau din Scînteia tineretului; era o fotografie cu un bărbos dubios, Che Guevara şi idei subversive despre lupta de clasă împotriva burgheziei proletare.

S-a organizat o adunare a comitetului UTC pe liceu în care a fost exclus din comitetul de conducere pe liceu şi sancţionat cu mustrare, ,,pentru nivelul scăzut al pregătirii ideologice”! el care studiase cu seriozitate „Manifestul comunist” şi „Statul şi Revoluţia” de Lenin. Acest lucru l-a afectat, psihic, serios.
În perioada liceului Virgil dezvoltase o pasiune deosebită pentru pomi – îi plăcea să facă altoiuri de cireşi, meri, pruni pe cînd mergea la Visag în vacanţa de primăvară – şi pentru peşti. A cumpărat un acvariu şi peşti de care avea grijă.

Era un foarte bun jucător de şah. În anul 1973 a absolvit liceul şi a reuşit să intre la Politehnica Bucureşti, facultatea de Automatică. A fost în prima serie de absolvenţi pe care s-a experimentat noua găselniţă a guvernanţilor: armata înainte de începerea facultăţii. Pînă atunci cei ce intrau la facultate făceau armata – şase luni – după absolvire. Facultatea a făcut-o timp de cinci ani, între 1974 şi 1979

În anii facultăţii a continuat să citească ideologie marxistă şi nu numai dar nu s-a mai aventurat în proiecte de „luminare” a uteciştilor (acum le zicea asecişti = Asociaţia Studenţilor Comunişti) aşa că nu a mai avut probleme cu activiştii. A devenit interesat de literatură şi filozofie. Vreo doi ani a fost redactor la o revistă a politehniştilor, ING. A absolvit-o cu o medie mare ceea ce i-a permis să obţină un post în Bucureşti, la Fabrica de calculatoare.

În aprilie 1980 s-a căsătorit cu Valeria Negovan, o bănăţeancă din Anina, studentă în ultimul an de psihologie la Universitatea Bucureşti şi care cocheta cu scrisul ca si el. Ambii au fregventat cenaclul „de marţi” al lui Ovid Crohmălniceanu alături de M. Nedelciu, M. Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter, Bedros Horasangian şi alţii.

În anul1985 se transferă de la fabrica de calculatoare la Institutul de Cercetări Poligrafice şi Tipografice, cu speranţa ca acolo va face cercetere, adică activitate creatoare, ceea ce s-a şi întâmplat, el participând la proiectarea unei imprimante performante.

În 1986  s-a înscris la Facultatea de Fizică Tehnologică, secţia fără frecvenţă. Avea propriile lui teorii în fizică.. În primul rînd era nemulţumit de teoria relativităţii a lui Albert Einstein, care i se părea o joacă; desigur, considera el, trebuia să fie şi alte explicaţii pentru experienţele lui Michelson Morley. Încă de pe băncile şcolii generale avea un caiet cu invenţii. Ideile din perioada liceului, încercau să realizeze diverse tipuri de perpetuum mobile. Tîrziu, ca student, a renunţat la ideea că ar fi posibil. O caracteristică principală a gîndirii sale era îndoiala. Spre deosebire de majoritate, care luau de bune principiile generale ale unei ştiinţe, Virgil întreba mereu “Da' de ce? ”. Dar, după ce înţelegea un lucru, îl înţelegea mult mai profund decît restul. Uimea pe cunoscuţi prin uşurinţa cu care rezolva şi compunea probleme de mecanică, bazate pe principiul conservării masei, a impulsului şi a energiei.

Pe Virgil Zbăganu îl mai pasionau mult excursiile. Pe cînd era mic, mergea pe jos în excursii de o zi cu fraţii şi prietenii săi. Mai târziu le făcea cu bicicleta sau motoreta Mobra Dar cele mai plăcute excursii le făcea cu Trabantul, era un trabantist convins.

În ultimii cinci ani ai epocii Nicolae Ceauşescu, cei mai dificili, devenise un anticeauşist radical. Nu credea că după înlăturarea lui Ceauşescu va curge lapte şi miere, cum credeau mulţi şi nu se lăsa manipulat de Europa Liberă (care lansa tot felul de minciuni – cum a fost executat liderul minerilor din Valea Jiului(!) sau cum sunt iradiaţi muncitorii de la Braşov participanţui la mişcarea revendicativă din 15 noiembrie 1986) dar era convins că de la Ceauşescu românii nu se mai pot aştepta la nimic bun. Credea că numai cu ajutorul internaţional se va putea petrece minunea – înlăturarea lui Ceauşescu. Era dezgustat de laşitatea intelectualilor români.

Pe 21 decembrie 1989 a participat la demonstraţia din Piaţa Universităţii. A stat acolo, la baricadă, pînă noaptea, cînd au început să şuiere gloanţele. A doua zi a plecat cu trei oameni de la Institut spre centru şi către ora zece a ajuns în Piaţa Palatului în fruntea unei coloane de zece mii de oameni. S-a dezmeticit repede după euforia zilelor acelea şi a început să se teamă de o nouă dictatură, de data asta îndreptată împotriva clasei muncitoare dezorganizate şi lipsite de apărare. A fost ales lider sindical la Institut.

În viaţa lui a intervenit o ruptură. Nu-l mai pasionau chestiunile tehnice, ci numai cele legate de mişcarea sindicală şi de politică. A devenit secretarul sindicatului tipografilor şi a dat peste mafia sindicală. Din acea perioadă datează un articol al său, apărut în „Democraţia” lui Eugen Florescu în care cerea acordarea de puteri sporite sindicatelor. Un fel de „Toată Puterea Sindicatelor!”. Din păcate şefii sindicali erau mai mult interesaţi de felurite afaceri decît de misiunea lor numărul unu : apărarea locurilor de muncă şi a salariilor. Mai era şi teoria că liderii sindicali nu au voie să facă politică, adică Ciorbea, Mitrea , Hossu şi alţii mai mici – oameni pe care Virgil i-a cunoscut bine şi care erau manevraţi de dreapta reacţionară(GDS, Alianţa Civică) şi  partidele de dreapta apărute atunci. Departe de a apăra locurile de muncă, aceşti indivizi erau pătrunşi de necesitatea reformei şi privatizării. Nu-i interesa că vor fi milioane de şomeri, numai să nu fie ei!

Din perioada sindicală pot fi amintite două lucruri făcute de Virgil Zbăganu:
1) - pe 14 iunie 1990 (cînd cu mineriada a treia) a dat un comunicat în presă în care sindicatul tipografilor îşi rezerva dreptul de a cenzura anumite ştiri sau comentarii duşmănoase la adresa muncitorimii şi;
2) - pe 13 decembrie 1990  a organizat o ceremonie de depunere de coroane de flori la monumentul tipografilor ucişi la 13 decembrie 1918 din fosta Piaţă a Teatrului Naţional de lângă Palatul Telefoanelor. După aceea manifestare strada şi-a schimbat numele (din „13 Decembrie” în „Ion Câmpineanu”) iar pe placa comemorativă s-au introdus modificări: monumentul este dedicat tipografilor morţi în decembrie 1918 şi 1989! Important de menţionat este faptul că invitase la ceremonie şi reprezentanţi ai nou apărutului PSM , care nu avea încă o lună de viaţă  dar asupra lui se revărsau atacurile veninoase ale civicilor şi nu numai şi din această cauză a avut conflicte cu ceilalţi lideri de sindicat a căror singură grijă era să nu fie acuzaţi de comunism.

Virgil Zbăganu nu-şi făcea prea mari iluzii în legătură cu PSM dar credea că, atunci era singurul care ar putea apăra şi organiza muncitorimea. A nu se uita că în perioada 15 noiembrie 1990 – 15 aprilie 1991 PSM-ul şi-a trăit perioada eroică. Demonizat de presă dar şi apărat de militanţi adevăraţi, a reuşit să atragă şi deputaţi de stânga din alte formaţiuni politice, dezamăgiţi. A avut mai multe întrevederi cu Ilie Verdeţ despre care a avut o vreme, o impresie bună. Verdeţ a fost singurul nomenclaturist de calibru care nu s-a „lepădat de Satana”, adică nu şi-a renegat idealurile tinereţii. Pînă în aprilie 1991. În aprilie 1991 Ilie Verdeţ a apărut la televizor declarând că el nu a fost niciodată comunist, ci socialist şi că PSM nu are nici o legătură cu fostul PCR. De la acest act de laşitate( aşa îl cataloga el atunci) au început necazurile. Probabil că Verdeţ aflase prin antenele lui de iminenta votare a Legii Siguranţei Naţionale, care criminaliza mişcarea comunistă. S-au produs dizidenţe în partid. O primă tranşă, condusă apoi de Florian Petrescu a format un nou partid la stînga PSM-ului care dorea a se declara continuatorul fostului PCR. Altă dizidenţă, condusă de Nicolae Bălăşoiu, a vrut să reorganizeze PCR-ul. Noul PCR va fi şi nu va fi acelaşi cu fostul partid comunist. Numai că dizidenţii nu aveau un lider pe măsură. Le trebuia o persoană care să nu fi fost nomenclaturist şi să nu se fi compromis înainte de decembrie 1989. Se pare că Virgil se potrivea. Era în perioada cînd se scârbise de mafia din mişcarea sindicală şi devenise conştient că sindicatele, singure, nu pot face nimic. Trebuia un partid al muncitorimii. Care să fie acela? Sigur, un partid comunist. De aceea el a marşat la ideea reorganizării partidului comunist.
În 22 iunie 1991 o echipă de trei oameni (Virgil Zbăganu, Nicolae Bălăşoiu şi Florin Cotolan) au lansat în presă proclamaţia Comitetului Naţional de reorganizare a PCR. Virgil şi Cotolan şi-au dat telefoanele la care puteau fi contactaţi. În urma telefoanelor de ameninţare primite, Cotolan a dezertat a doua zi: a dat o dezminţire în presă. Ca represalii, Virgil a fost exclus din sindicat şi dat afară şi din servici începînd cu luna august 1991 devenind şomer. După acest episod modul lui de manifestare a fost să dea interviuri într-o presă ticăloşită, în care reporterii erau mai toţi ostili şi laşi, interviuri ce au fost publicate într-o carte post-mortem, apărută în 1994 în editura lui Eugen Florescu, “Secolul XXI va fi comunist sau nu va fi”. Cartea a fost tradusă şi în spaniolă de Gabriel Artigue.
În acţiunea sa de refacere a PCR Virgil Zbăganu a plecat de la câteva erori de apreciere, consideră fratele său Gheorghiţă, moştenitorul moral al acestuia şi anume:

  1. a făcut o estimare greşită a numărului de comunişti care mai rămăseseră în fostul PCR. El credea că măcar vreo 4-5 mii tot mai erau (vreo doi la mie din numărul de membri de partid). Nu au fost;
  2.  a acceptat să înfrunte singur, precum Făt Frumos, teroarea haitei anticomuniste, la acea vreme stăpână absolută în ţară;
  3.  s-a lăsat înconjurat de colaboratori care: - l-au convis o vreme că noul partid nu trebuie înscris la tribunal, cum cereau noile legi; - că vor aduce mii de semnături dar nu au dat nici pe ale lor sau care au pretins sa conducă ei din umbră iar el, Virgil Zbăganu, să fie doar executantul.
Aceste erori le-a plătit cu viaţa sa. De aceea el trebuie considerat primul martir al mişcării muncitoreşti şi comuniste din România postdecembristă.