Meniu

meniu

 

Ziarul Scânteia AS

meniu

 

Ziarul Scânteia AS

SCÂNTEIA As - Ziar electronic de atitudine pro-comunistă editat de Asociația Scânteia

Nr. 9; iulie - august 2010
înapoi

A.6. Reabilitarea societăţii socialiste

După 20 de ani - ieri şi azi

Conducătorii Partidului Comunist Român obişnuiau, cu prilejul aniversării unor momente mai însemnate din Istoria patriei, să facă un bilanţ al realizărilor societăţii socialiste, comparativ cu anul 1938, momentul de vîrf al societăţii capitaliste, în perioada dintre cele două războaie mondiale. Se ştie că PCR a venit la Putere într-un context dificil pentru România, implicată, la acea dată, în cel de-al II-lea război mondial şi transformată, astfel, într-un teatru de război între forţele beligerante. Mai mult, după terminarea conflagraţiei, ţara noastră a fost obligată să plătească o substanţială despăgubire de război marilor puteri implicate în conflict, fapt care a îngreunat soarta economiei româneşti.

Cu toate acestea, după 20 de ani de la instaurarea guvernării comuniste, România se afla într-un proces de dezvoltare, care a dus la revigorarea economiei şi la îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale populaţiei. Să încercăm să rememorăm cîteva dintre realizările ţării noastre, înregistrate după 2 decenii de la proclamarea Republicii Populare Române, la 30 decembrie 1947, şi să le comparăm cu ce s-a întîmplat în România postdecembristă, în 20 de ani de capitalism şi economie de piaţă, pentru a înţelege mai bine dezastrul suferit de România în aceşti ani, aşa-numiţi "de tranziţie". În cei 20 de ani de socialism la care ne referim, ţara noastră a trecut printr-un proces de înfăptuiri de importanţă istorică, şi care au marcat schimbarea la faţă a României şi intrarea ei în familia ţărilor dezvoltate. După cum se ştie, cel mai reprezentativ mijloc pentru a sublinia progresul unei perioade este metoda comparaţiei. Să încercăm, aşadar, să folosim, şi noi, acest instructiv şi concludent procedeu, punînd faţă în faţă situaţia României din anul 1938 cu cea din anul 1966, pentru a constata progresul uriaş făcut de România în cei 20 de ani de guvernare comunistă. Astfel, produsul social, care reprezintă volumul total de bunuri materiale realizate într-un an, a crescut în 1966 de mai bine de 4 ori şi jumătate faţă de 1938, aceeaşi creştere înregistrînd-o şi venitul naţional, adică valoarea nou creată, într-un an, de economia ţării. Ţinînd cont că România avea o industrie slab dezvoltată, în această perioadă s-au investit în impulsionarea economiei naţionale 387 de miliarde de lei, bani din care mai mult de jumătate au fost folosiţi pentru dezvoltarea sectorului industrial. Au fost construite şi date în exploatare cca. 900 de întreprinderi şi unităţi noi, creîndu-se, astfel, o industrie diversificată, înzestrată cu tehnică modernă, capabilă să valorifice eficient resursele naturale ale ţării. Toate acestea au făcut ca producţia industrială a anului 1966 să fie de 11 ori mai mare decît cea a anului 1938. Să mai subliniem că, în perioada socialistă, venitul naţional a cunoscut un ritm de creştere de 10% faţă de perioada interbelică (numai 1,1%), iar producţia industrială a crescut, şi ea, într-un ritm de peste 13% pe an, faţă de 4 % în perioada interbelică. Producţia de energie electrică a sporit simţitor, de la 501.000 kwh în anul 1938 la 20.800 milioane kwh, în 1966, la care urma să se adauge şi producţia hidrocentralei de pe Argeş, pregătită să intre în funcţiune. Alte hidrocentrale importante, aflate în construcţie în anul 1966, erau cele de pe Lotru, cu spectaculosul Baraj de la Vidra, şi cea de pe Dunăre, de la Porţile de Fier, care urma să aducă tezaurului energetic al ţării 10 miliarde de kwh anual.

Între anii 1948 şi 1960, multe oraşe şi-au schimbat înfăţişarea, devenind importante centre industriale: Slatina ajunge capitala aluminiului românesc, Rîmnicu Vîlcea devine un centru important al petrochimiei, Piteştii se transformă într-un însemnat centru al industriei de automobile, aici urmînd să se producă şi aparate electrocasnice: frigidere, maşini de spălat, aspiratoare ş.a. Totodată, au fost puse în funcţiune uzine noi, precum: uzinele de maşini-unelte din Arad şi Oradea, uzinele de autobuze şi troleibuze din Bucureşti, Fabrica de scule din Rîşnov, Fabrica de rulmenţi din Bîrlad, fabricile de maşini şi utilaje agricole din Bucureşti, Craiova şi Roman, Întreprinderea Electroputere-Craiova, Combinatul Siderurgic Galaţi ş.a., toate acestea făcînd ca volumul producţiei globale al industriei constructoare de maşini şi al prelucrării metalelor să fie, în 1965, de 15 ori mai mare decît în 1938. În România, în 1965, se produceau 2 milioane de tone de fontă, faţă de 133 de mii de tone în 1938; 3,3 milioane de tone de oţel, faţă de 284 mii de tone în 1938; peste 2 milioane de tone de laminate finite, faţă de 319,6 mii de tone în 1938 ş.a.m.d. În cadrul celor două planuri anuale, din 1949 şi 1950, întreprinderile din Ploieşti şi Tîrgovişte s-au profilat în producţia de utilaj petrolier, Braşovul în producţia de tractoare, Aradul în cea de vagoane ş.a.m.d. Tot în perioada de început a orînduirii socialiste au fost reconstruite întreprinderile constructoare de maşini şi cele ale metalurgiei prelucrătoare din Sinaia, Braşov, Satu Mare, Sibiu, şantierele navale de la Galaţi, Brăila, Drobeta-Turnu Severin, Olteniţa ş.a.m.d.

În cadrul industriei constructoare de maşini s-a trecut la producerea de locomotive Diesel (110 bucăţi în 1965), vagoane (8.581 în 1965), autovehicule (22.795 în 1965), iar pe şantierele navale din Drobeta-Turnu Severin, Olteniţa, Brăila, Giurgiu, Orşova şi Constanţa au început să se producă şalupe, şlepuri, de 2.000 de tone, tancuri petroliere, remorchere, de 1.200 CP, cargoboturi, de 4.500 de tone, şi vase de mic tonaj, pentru mărfuri şi călători.

Industria chimică a cunoscut o dezvoltare puternică în primul cincinal, 1951-1955, cînd s-au construit Combinatul Chimic Victoria, Uzinele Copşa Mică (pentru negru de fum), Carbochim-Cluj-Napoca, Fabrica de tanaţi "Argeşul", din Piteşti, Fabrica de antibiotice din Iaşi, Combinatul de cauciuc Jilava - Bucureşti, iar multe dintre unităţile vechi au fost extinse şi reutilate, astfel că, încă din 1962, producţia globală în cadrul acestei ramuri economice era de 18 ori mai mare decît în 1938.

În 1965, România dădea peste 1% din producţia industrială mondială, faţă de numai 0,30% în 1938, iar producţia medie pe locuitor era mai mare decît media mondială.

Între anii 1951 şi 1965, extracţia de ţiţei a crescut de aproape 2,5 ori, cea de gaz metan de 8,6 ori, cea de cărbune de 2,9 ori, puterea instalată în hidrocentrale de 7,7 ori, iar producţia de energie electrică şi termică de 11 ori, aceasta înregistrînd, în perioada menţionată, un ritm mediu anual de creştere de 17,2%. În 1965, România deţinea locul al II-lea în Europa în ceea ce priveşte extracţia de ţiţei şi locul al II-lea în Europa şi al III-lea în lume la extracţia de gaze naturale.

Redăm un tabel cu principalele produse industriale realizate în 1965, în comparaţie cu anul 1938.
                                                          1938                1965

- energie electrică milioane kwh           1,130               17.215
- cărbune brut extras mii de tone          2.826               12.095
- ţiţei extras mii de tone                       6.594               12.571
- gaz metan milioane mc                        301               12.867
- oţel mii de tone                                   284                 3.426
- tractoare bucăţi -                                     0               15.836
- autocamioane şi
autobuze bucăţi -                                       0              15.777
- locomotive diesel şi
electrie magistrale bucăţi -                          0                  110
- îngrăşămint chimie
100 % subsnţă activă mii de tone -              0                  292,8
- cauciuc sintetic mii de tone -                    0                    30,8
- fire şi fibre sintetice mii de tone             0,9                    21,0
- anvelope mii de buăţi -                             0                  1.222
- hîrtie mii de tone                                    61                     244
- ciment mii de tone                                510                  5.406
- aparte radio mii de bucăţi -                       0                    323
- televizoare mii de bucăţi -                         0                    101
- ţesături mil. mp -                                      0                    431
- încălţăminte mil. perechi -                         0                      42
- carne mii de tone                                   170                    308
- ulei şi grăsimi
vegetal comenstibile mii de tone                18                     172
- zahăr mii de tone                                    95                     402

Industria construcţiilor de maşini şi a prelucrării materialelor s-a dezvoltat, între anii 1951 şi 1965, într-un ritm mediu anual de 18,5 % şi şi-a mărit producţia de 13 ori.

În perioada 1951-1965, industria constructoare de maşini a introdus în fabricaţie şi a dat economiei naţionale cca. 2.000 de noi tipuri de maşini, utilaje şi instalaţii moderne, printre care: locomotive Diesel electrice, de 2.100 CP, instalaţii de foraj, de 315 tone, care asigurau forarea sondelor de ţiţei şi gaze la adîncimi mari, tractoare, de 65 CP, tractoare pe şenile, de 130 CP, noi tipuri de autocamioane, cargouri pentru cherestea, de 3.500 tdw, strunguri carusel, cu diametrul de 2.000 şi 2.500 mm, şi alte maşini-unelte, agregate hidroenergetice, instalaţii diverse şi utilaje complexe ş.a. În perspectivă, se prevedea ca, pînă în 1970, aşadar, în următorii 5 ani, producţia industriei constructoare de maşini şi a prelucrării metalelor să se dubleze faţă de anul 1965, iar, din întreaga producţie, 30% să o reprezinte produsele noi, liniile tehnologice complete, echipamentele tehnice variate şi complexe, toate realizate la nivel mondial.

În industria materialelor de construcţie, în perioada 1951-1965, producţia s-a dezvoltat într-un ritm mediu anual de 15,4%, ajungînd, în 1965, să fie de 8,6 ori mai mare decît în 1950, asemenea creşteri cunoscînd, totodată, şi alte ramuri economice.

Agricultura a înregistrat, şi ea, succese remarcabile în primele două decenii de socialism, în 1965 ea dispunînd de 81.356 de tractoare, faţă de 4.049 în 1938, de 86.215 pluguri pentru tractor, de 23.241 de cultivatoare mecanice, precum şi de alte tipuri de maşini agricole. Suprafaţa arabilă ce revenea pentru un tractor a scăzut de la 2.493 ha, în 1938, la 121 ha, în 1965. Legumicultura se practica, în 1965, pe 498.200 ha, cel mai mare bazin legumicol fiind cel aflat în jurul Bucureştilor, specializat în producţia de cartofi timpurii, roşii, ceapă, varză şi ardei.

În 1965, existau în România 4.756 de mii de bovine, 6.034 de mii de porcine şi 12.737 de mii de ovine.

Căile ferate aveau, în 1965, o lungime totală de 10.979 km, iar ponderea tracţiunii cu locomotive Diesel-electrice era de 40%. Drumurile şi şoselele au fost mult dezvoltate, ajungîndu-se, în 1965, la o lungime totală de 75.939 km, din care 8.863 km reprezentau drumuri şi şosele modernizate, faţă de 1.180 km, în 1954.

Dezvoltarea complexă şi rapidă a economiei naţionale a asigurat creşterea venitului naţional şi îmbunătăţirea nivelului de trai al populaţiei. Creşterea salariilor la toate categoriile de salariaţi, reducerea preţurilor de vînzare la diferite mărfuri şi a unor cote ale impozitului pe salarii au dus la creşterea salariului real, în perioada 1951-1965, de aproape 2,3 ori. Au fost mărite toate categoriile de pensii, fondul anual al acestora crescînd, în perioada 1950-1965, de peste 5 ori. Îmbunătăţirea continuă a situaţiei materiale a fost însoţită şi de creşterea nivelului cultural al populaţiei. Astfel, a fost lichidat analfabetismul, învăţămîntul de toate gradele a devenit gratuit şi a fost generalizat învăţămîntul de 8 ani. Manualele şcolare se acordau gratuit tuturor elevilor.

Numărul de elevi cuprins în învăţămîntul de cultură generală (clasele I-XI) a crescut de la 1.604.481 în anul şcolar 1938/1939 la 3.347.076 în anul şcolar 1965/1966. O evoluţie similară între cele două perioade de referinţă s-a înregistrat şi în învăţămîntul profesional: de la 61.372 s-a ajuns la 182.391 de elevi care frecventau şcolile cu acest profil. Notabilă a fost şi creşterea numărului de studenţi: de la 48.676 în anul universitar 1948/1949 la 130.614 în 1965/1966. În 1965, la fiecare 10.000 de locuitori existau 1.759 de elevi înscrişi la învăţămîntul de cultură generală, 36 de elevi la cel tehnic şi tehnic de maiştri, 96 la învăţămîntul profesional, precum şi 68 de studenţi, astfel că 1 din 5 locuitori urma una din formele de studiu ale învăţămîntului de stat.

S-a dezvoltat reţeaua sanitară a ţării, fiind îmbunătăţit sistemul de repartizare teritorială atît al unităţilor de profil, cît şi al personalului medico-sanitar. În 1965, numărul de paturi din unităţile sanitare era de 144.054, faţă de 33.763 în anul 1938, iar 1 medic revenea la 682 de locuitori (în timp ce, în anul luat ca reper de vîrf al capitalismului antebelic, raportul era de 1/1.895), România situîndu-se, la aceste capitole, printre primele 10 ţări din lume. În anul de referinţă 1965, numărul cadrelor sanitare cu studii medii era de 77.819. După instaurarea regimului comunist, tot mai multe persoane au beneficiat de tratamente balneare şi programe de odihnă în staţiuni, iar mii de copii îşi petreceau vacanţele în tabere şi colonii. În 1965, peste 720.000 de locuitori au avut acces la astfel de servicii. Acestea reprezintă numai cîteva dintre realizările înregistrate în perioada primilor 20 de ani de guvernare a ţării de către comunişti. Toţi cei care au cunoscut acele vremuri sînt de acord că, în anii 1960-1970, în România se trăia bine, sistemul socialist demonstrînd că era capabil să asigure un trai decent tuturor cetăţenilor ţării, precum şi să insufle oamenilor optimism şi dragoste de viaţă.

Ce au făcut guvernele postdecembriste? Au distrus tot ce s-a realizat în perioada societăţii socialiste, aducînd România la nivelul anului 1938, iar, în unele sectoare, situaţia a devenit mult gravă.

Astăzi, de industrie aproape că nici nu se mai poate vorbi. Multe din fabricile şi uzinele ţării, care realizau produse de bună calitate, apreciate în multe state ale lumii, au fost puse pe butuci şi vîndute, cu bucata, la fier vechi. Cele care au mai rămas în picioare, puţine la număr, au fost scoase la privatizare şi înstrăinate pe un preţ de nimic. Astfel, muncitorii români, care, în socialism, erau proprietari, producători şi beneficiari ai muncii lor, au ajuns slugi la "investitorii" străini, muncind pe salarii de mizerie. Dacă în regimul socialist cea mai mare parte a producţiei industriale destinate populaţiei - aparatură electrocasnică, bunuri de consum şi alimente - era realizată în ţară, astăzi, toate aceste produse sînt importate. Uleiul şi zahărul nu mai sînt fabricate în România, ci aduse din exterior, sub formă de vrac, nouă rămînîndu-ne doar să punem zahărul în pungi şi uleiul în sticle. Dacă, pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, la realizarea unor obiective industriale s-au folosit numai echipamente de concepţie românească (este şi cazul metroului), astăzi, ţara noastră importă, contra unor sume consistente, pînă şi cele mai banale furnituri: ace cu gămălie, agrafe de birou, pioneze, cerneală de scris, tuş etc. Este lesne de concluzionat că, în aceste condiţii, nici nu se mai poate pune problema realizării, în ţară, a unor produse industriale importante, cum ar fi autocamioane, locomotive, strunguri, aparate electrocasnice etc.

Şi dacă industria a fost pusă la pămînt, agricultura este în aer. Chiar guvernanţii admit că ţara noastră, recunoscută, cîndva, ca fiind "grînarul Europei", importă, în prezent, peste 70% din produsele agricole necesare pieţei româneşti. În această situaţie, ne întrebăm: ce anume gestionează Ministerul Agriculturii, pentru ce sînt plătiţi funcţionarii acestuia, cîtă vreme domeniul de care se ocupă este, vorba lui nenea Iancu, "sublim, dar lipseşte cu desăvîrşire"?

Învățămîntul se tot modernizează, de 20 de ani, dar rezultatele întîrzie să se vadă. Şcolile se dărîmă peste elevi, manualele sînt de proastă calitate, deşi au înghițit o mare sumă de bani, cadrele didactice sînt umilite de guvernanți, iar elevii nu au chef de învățat, pentru că societatea nu le oferă nici o perspectivă.

Cei mai buni, puțini la număr, preferă să plece în străinătate, unde doresc să-şi termine studiile şi să rămînă să muncească, în speranța că vor avea parte de un trai mai bun. Învățămîntul, încet-încet, intră în comă. În prezent, asistăm la o degradare vizibilă a lui, fiind nuanțat cu elevi care se bat şi se înjunghie în incinta şcolii, consumă droguri şi alcool, practică sex prin WC-uri, şi chiar în sălile de curs, cu profesori umiliți, înjurați şi bătuți de elevi, cu scene de amor între elevi şi cadrele didactice.

Sistemul sanitar trage, şi el, să moară. În majoritatea spitalelor noastre, bolnavii trebuie să-şi aducă de acasă aspirina, vata şi spirtul, iar, adeseori, trebuie să achite inclusiv mănuşile chirurgicale, ori dezinfectantul. În vreme ce mulți dintre medicii români au luat drumul străinătății, în speranța unui trai decent, cei care au rămas în țară nu au mijloacele necesare să-şi practice meseria, plătită cu salarii de batjocură. S-au înmulțit, alarmant, cazurile de pacienți care vin la spital pe picioarele lor şi pleacă în sicriu, una dintre cauze fiind igiena total necorespunzătoare, care a transformat aceste unități în adevărate focare de infecție. Dacă, prin anii '60-'70, România era o țară respectată de toate statele lumii, pentru politica de Pace pe care o promova, de la tribuna Adunării Generale a ONU, astăzi, ea este văzută ca fiind locuită de oameni primitivi, care nu ştiu decît să ucidă, să violeze, să fure şi să cerşească. Nu e de mirare că multe personalități şi-au exprimat intenția de a părăsi țara noastră şi a adopta o altă cetățenie. Iată cît de plastic este ilustrată situația României de azi, "o țară de poveste, în care nimic nu este ceea ce pare a fi", în "Jurnalul Național", nr. din 26 aprilie 2010: "La noi, în România, salariile cresc scăzînd, pensiile sînt reduse, medicamentele gratuite trebuie cumpărate, la robinet apa caldă curge rece, iar apa potabilă nu e bună de băut, trăim în frig, achitînd tot mai mult pentru căldură, plătim asistența medicală gratuită, avem un preşedinte care spune mereu adevărul, dar fiecare promisiune a lui se dovedeşte a fi o minciună. Culmea, la fel se întîmplă şi cu primul-ministru! Premierul ştie întotdeauna ce vrea românul, fără să-l întrebe niciodată, banii țării sînt tot mai puțini, dar avem tot mai mulți miliardari, poporul primeşte tot mai mult, iar numărul săracilor sporeşte în fiecare zi, cel mai performant Guvern ales de Parlament este acela care tocmai fusese destituit pentru incompetență, fiecare ministru jură azi, cu mîna pe Biblie, că doreşte binele poporului şi, încă de a doua zi, porneşte un program menit să-l distrugă...".

În prezent, cînd România se află într-o situație disperată, fiind nevoită să se împrumute la băncile externe pentru a putea plăti salariile şi pensiile, s-a ivit o minte creață, care ne somează să adoptăm, de urgență, Legea lustrației, ce prevede ca persoanelor care au ocupat funcții de conducere şi au fost remunerate pentru aceasta în structurile de partid, ale Securității sau ale sistemului judiciar comunist, să li se interzică, timp de 5 ani, să ocupe funcşii publice numite şi alese, precum cea de preşedinte, premier, deputat sau senator, ori aleşi locali. Ținînd cont că foştii comunişti au făcut, totuşi, ceva pentru țară, eu aş propune o lege prin care partidelor ce s-au aflat la guvernare în perioada postdecembristă, care au jefuit şi distrus țara, să li se interzică, cel puțin o legislatură, să mai participe la guvernare, lăsînd locul altor formaşiuni politice, în favoarea României şi a locuitorilor ei.

Acum, după 20 de ani de la lovitura de stat din Decembrie 1989, pe buzele tot mai multor români se regăsesc versurile lui Mihai Eminescu: "Zdrobiți orînduiala cea crudă şi nedreaptă,/ Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaşi!".

De Gheorghe Braşoveanu
Reprodus din revista România Mare numerele 1037 -1042