Meniu

meniu

 

Ziarul Scânteia AS

meniu

 

Ziarul Scânteia AS

SCÂNTEIA As - Ziar electronic de atitudine pro-comunistă editat de Asociația Scânteia

Nr. 9; iulie - august 2010
înapoi

A.7. ╬nsemnatatea actului revolutionar de la 23 august 1944

Radu Florin

Ziua de 23 August va rǎmâne în calendarul clasei muncitoare şi tuturor forţelor progresiste drept una din cele mai luminoase zile, prilej de sǎrbǎtoare pentru toţi cei care muncesc în aceastǎ ţarǎ, indiferent de naţionalitatea lor. Este ziua fǎrǎ de care poate nu ar fi fost posibilǎ cea mai rodnică perioadǎ din istoria acestei ţǎri, perioada socialistǎ, când oamenii muncii, pânǎ atunci exploataţi la sânge au devenit stǎpâni pe destinul lor, pe viaţa lor, pe munca lor. Cei care arunca cu noroi în ziua de 23 august 1944 ar trebui sǎ înţeleagǎ acest lucru.

Timp de secole masele muncitoare din spaţiul românesc au suferit pentru cǎ au fost exploatate de oameni care nu munceau. În Evul Mediu ţǎranii iobagi şi robii ţigani au fost exploataţi de boieri şi de Bisericǎ. În epoca modernǎ (ce începe la noi dupǎ 1848, şi mai cu seamǎ dupǎ Unirea Principatelor din 1859) muncitorii salariaţi erau exploataţi de capitalişti, iar ţǎranii sǎraci şi mijlocaşi erau exploataţi în continuare de boieri, precum şi de noii capitalişti apǎruţi la sate - arendaşii şi chiaburii. De multe ori chiaburii şi arendaşii se arǎtau chiar mai hrǎpǎreţi decât boierii de viţǎ veche (ceea ce nu-i face nicidecum mai buni pe aceştia din urmǎ).

De multe ori ţǎranii şi muncitorii s-au ridicat la luptǎ pentru o viaţǎ mai bunǎ, dar revoltele lor au fost înǎbuşite cu cruzime. Reprimarea de cǎtre clasele stǎpânitoare a rǎscoalelor ţǎrǎneşti din 1888 şi 1907, a grevelor muncitoreşti din 1918, 1920, 1929, 1933 stau mǎrturie a faptului cǎ, aşa cum genialul Karl Marx afirma, “între exploataţi şi exploatatori nu poate exista nici o împǎcare”. Asupritorii capitalişti şi rǎmǎşiţele boierimii feudale trebuiau rǎsturnate de clasa muncitoare, care trebuia sǎ instaureze un nou tip de societate, fǎrǎ exploatatori şi exploataţi, societatea socialistǎ.

Fiind cǎlǎuziţi de acest ţel, cei mai buni reprezentanţi ai clasei muncitoare din România au întemeiat în 1893 Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România, reorganizat în 1910, care în 1921 s-a transformat în Partidul Comunist din România (PCR), afiliat la Internaţionala a III-a Comunistǎ, mǎreţul partid internaţional al muncitorilor, fondat în 1919 din iniţiativa lui Lenin. Trebuie subliniat în permanenţǎ cǎ acesta a fost un partid al tuturor muncitorilor, indiferent de apartenenţa lor etnicǎ, indiferent cǎ erau români, maghiari, evrei, germani, rromi sau de altǎ origine. Într-un partid muncitoresc nu existǎ şi nu poate exista deosebire între români, rromi, maghiari sau alte naţionalităţi. Toţi se pun în slujba clasei muncitoare, pentru cǎ numai uniţi muncitorii pot învinge.

Speriaţi de forţa PCR (care în 1922 ajunsese deja sǎ numere 2000 de membri), capitaliştii şi moşierii care conduceau România au impus guvernului sǎ interzicǎ PCR, lucru care s-a întâmplat în 1924. Timp de douǎzeci de ani, din 1924 pânǎ în 1944, PCR s-a aflat în ilegalitate. Şi totuşi partidul a ştiut, prin militanţii sǎi încercaţi, sǎ pǎstreze legǎtura cu masele.

În toamna anului 1940, nemaiputând conduce cu mijloace democratice, capitaliştii şi moşierii au instaurat dictatura fascistǎ, în fruntea cǎreia s-a aflat generalul Ion Antonescu (devenit ulterior mareşal). Acesta se remarcase încǎ de timpuriu prin opiniile sale anticomuniste şi antimuncitoreşti- cei care încearcǎ sǎ-l reabiliteze nu trebuie sǎ uite cǎ în 1907 Ion Antonescu a luat parte la reprimarea rǎscoalei ţǎranilor.

În iunie 1941 Germania nazistǎ a atacat Uniunea Sovieticǎ, vrând sǎ înrobeascǎ popoarele ei şi sǎ distrugǎ sistemul socialist bazat pe învǎţǎtura marxist-leninistă care, cu toate devierile lui Stalin, se menţineau în aceastǎ ţarǎ. Ion Antonescu a împins ţara în rǎzboi alǎturi de Germania lui Hitler, ceea ce a provocat suferinţe şi mai mari poporului, mai ales cǎ rǎzboiul se prelungea, Armata Roşie a Uniunii Sovietice dând lovituri nimicitoare cotropitorilor fascişti. În acest timp, persecuţiile împotriva comuniştilor s-au intensificat şi mulţi comunişti au fost trimişi în lagǎre, închisori sau în faţa plutonului de execuţie. Pentru a înrǎutǎţi şi mai mult lucrurile, Ion Antonescu a dezlǎnţuit o persecuţie sistematicǎ împotriva ţiganilor şi evreilor, ceea ce a avut urmǎri grave pentru solidaritatea muncitoreascǎ, întrucât aceste naţionalitǎţi aveau în rândurile lor un procent însemnat de proletari şi oameni sǎraci, ce puteau fi aliaţi de nǎdejde ai muncitorilor români.

Spre cinstea sa, PCR, aflat în ilegalitate, nu a precupeţit nici un efort pentru a arǎta maselor adevǎrata faţǎ a lui Antonescu şi pentru a lupta împotriva rǎzboiului criminal contra Uniunii Sovietice. Sunt unii care considerǎ cǎ participarea României la rǎzboiul antisovietic ar fi fost cumva justificatǎ, dar adevǎrul este cǎ orice rǎzboi împotriva unei ţǎri socialiste este un rǎzboi criminal. Uniunea Sovieticǎ, în ciuda tuturor abaterilor de la marxism ale lui Stalin, avea un guvern muncitoresc, pe când România avea un guvern burghez. Prin urmare, guvernul URSS era mai apropiat de muncitorii şi ţǎranii României decât guvernul “neaoş” al lui Antonescu, şi de aceea trebuia apǎrat ca pe lumina ochilor. Şi exact acest lucru l-au fǎcut comuniştii de la noi, şi pentru asta ei meritǎ adânca recunoştinţǎ a maselor muncitoare.

Cum rǎzboiul se prelungea şi burghezia vedea cǎ nu mai e nici o şansǎ ca Germania şi România sǎ câştige rǎzboiul, pânǎ şi cercuri capitaliste cum ar fi cele din jurul lui Maniu şi regelui Mihai şi-au dat seama cǎ România trebuie sǎ iasǎ din rǎzboiul antisovietic, ceea ce nu se putea face decǎt prin rǎsturnarea lui Ion Antonescu.

Însǎ trebuie înţeles un lucru. Aceste cercuri nu se bucurau de încrederea maselor populare. Poporul n-avea încredere nici în rege, care timp de patru ani condusese mânǎ în mânǎ cu Antonescu, şi nu avea încredere nici în PNL sau în PNŢ-ul lui Maniu. Muncitorii şi ţǎranii îşi aminteau bine cǎ aceste partide trǎseserǎ în popor în 1907, 1918, 1929, 1933 şi cǎ reprezentau interesele aceloraşi patroni şi chiaburi care zi de zi îi asupreau cu cruzime, storcând ultima picǎturǎ de vlagǎ din ei şi aruncându-I pe drumuri când aveau ei chef. Deci aceste cercuri burgheze  pur şi simplu nu puteau sǎ atragǎ masele de partea lor ca sǎ-l rǎstoarne pe Antonescu, chiar dacǎ masele doreau într-adevǎr din tot sufletul rǎsturnarea acestuia de la putere. Pentru a-l rǎsturna pe Antonescu era nevoie de partidul clasei muncitoare, de partidul comunist. Este deci o minciunǎ sfruntatǎ sǎ spui cǎ “Regele l-a dat jos pe Antonescu”, sau cǎ “Maniu l-a dat jos pe Antonescu”. Nu, adevǎrul este altul: comuniştii l-au dat jos pe Antonescu. Regele nu ar fi îndrǎznit sǎ-l rǎstoarne pe dictator dacǎ nu ar fi ştiut în permanenţǎ cǎ are sprijinul comuniştilor care, la rândul lor, aveau sprijinul clasei muncitoare. Planul de rǎsturnare a lui Antonescu a aparţinut comuniştilor, şi tot comuniştii l-au preluat pe Antonescu. Şi l-au dus în arestul lor, dupǎ ce regale îl înlǎturase.  De asemenea, nu trebuie uitat cǎ tocmai comuniştii au înarmat pe muncitori ca sǎ ajute armata în lupta contra hoardelor hitleriste germane (sǎ amintim de exemplu de cei 57 de muncitori de la uzinele Rogifer, care au constituit aşa-numita “baterie albastrǎ”- dupǎ culoarea salopetelor), astfel cǎ, pânǎ la intrarea detaşamentelor sovietice în Bucureşti (seara zilei de 29 august 1944), capitala era deja în mare parte eliberatǎ.

Fǎrǎ îndoiala, prin actul revoluţionar de la 23 august clasa muncitoare din România şi avangarda ei, comuniştii din România, şi-au fǎcut datoria din plin nu numai faţǎ de poporul lor, ci şi faţǎ de popoarele din întreaga lume, angajate într-o luptǎ pe viaţǎ şi pe moarte cu tirania fascistǎ a lui Hitler. Ei şi-au fǎcut datoria faţǎ de propriul lor popor, deoarece au dat jos un profascist și prohitlerist, pe Antonescu, şi au deschis drumul rǎsturnǎrii tuturor tâlharilor capitalişti, terminând cu însuşi regele. dar şi-au fǎcut datoria şi faţǎ de popoarele întregii lumi, deoarece au constrâns armatele germane sǎ evacueze în câteva zile un teritoriu de nu mai puţin de 150 000 de kilometric pǎtraţi şi deci să scurteze războiul cu multe luni

Pentru aceasta se cuvine ca noi comuniștii sǎ aducem la fiecare 23 August  un omagiu cald şi sincer tuturor celor care, atunci, cu 66 de ani în urmǎ, şi-au fǎcut datoria cu cinste faţǎ de poporul lor şi faţǎ de popoarele din întreaga lume